EVOLUŢII PARALELE: TELEGRAFIA şi RADIOUL (IV.) de Ing. Florian Ungur

EVOLUŢII PARALELE: TELEGRAFIA şi RADIOUL (IV)
Evoluţii în planul militar

Evoluţia paralelă a telegrafiei şi radioului pe plan militar a fost determinată în primul rând de necesitatea creşterii vitezei de transmitere şi calităţii semnalelor telegrafice (T.F.F.), iar, pe de altă parte de folosirea tot mai intensă a radioului militar în legăturile necesare conducerii trupelor în luptă.
Analizând modul de evoluţie al telegrafiei în perioada interbelică, consider a fi relevante următoarele:
- perfecţionarea dispozitivelor de transmitere a semnalelor telegrafice, atât prin modernizarea manipulatoarelor clasice, cât şi utilizarea celor semimanuale ori semiautomatizate (cu relee electromagnetice);
- asigurarea instruirii telegrafiştilor şi radiotelegrafiştilor militari prin metode mai eficiente, urmărindu-se creşterea siguranţei în transmitere şi formarea deprinderilor în recepţionarea semnalelor telegrafice atât pe căile de comunicaţii telegrafice prin fir, cât şi pe canalele radio care au început să fie utilizate din ce în ce mai mult;
- utilizarea în timpul traficului telegrafic a codului de prescurtări (Codul Q – Codul Z) şi, cu precădere a expresiilor unice; majoritatea comunicărilor în regim telegrafic au început să fie criptate pentru a se asigura, oarecum, o protejare a acestora faţă de potenţialul inamic, care ’’asculta şi brăzda eterul în permanenţă’’;
- creşterea interesului pentru transmiterea telegrafică faţă de cea în telefonie, avându-se în vedere o mai mare rapiditate şi influenţarea mai puţin a calităţii recepţiei semnalelor, datorită utilizării bruiajului radio;
Mijloc de comunicare în continuă şi rapidă dezvoltare, telegrafia fără fir (T.F.F.) cerea un număr din ce în ce mai mare de specialişti. Pentru nevoile armatei în principal, s-a hotărât reînceperea funcţionării şcolii practice de telegrafie fără fir care ’’să ajute tehniceşte pe ofiţeri în conducerea  secţiei de telegrafie fără fir’’, cât şi pentru pregătirea radiotelegrafiştilor necesari exploatării mijloacelor de radio militare.
Pentru asigurarea unui nivel corespunzător de pregătire personalului care lucra în acest domeniu, în această perioadă au fost editate o serie de manuale, care completau setul de documente de bază necesare instruirii. Câteva lucrări de interes în domeniu merită a fi menţionate în acest articol, şi anume: Telegrafie şi telefonie fără fir - 1926 de C-dor Corneliu Bucholtzer, Radiotelegrafie scrisă- 1928 de Lt. col. N. Tiberiu Petrescu şi altele.
În perioada interbelică s-au făcut eforturi mari pentru ridicarea nivelului de cunoştinţe al cadrelor şi celorlalţi specialişti de transmisiuni, cu precădere al celor care nu participaseră la război şi care nu aveau experienţă în acest domeniu. Apărând o nouă orientare doctrinară în ceea ce priveşte folosirea transmisiunilor, întregul efort didactic era axat atât pe cunoaşterea tehnicii noi intrate în înzestrarea armatei române, cât şi a dezvoltării unei ’’tactici a transmisiunilor în luptă’’.
Importanţa folosirii telegrafiei fără fir (T.F.F.) în legăturile necesare comandanţilor militari s-a materializat, cu precădere după anul 1928, când s-au înfiinţat primele unităţi şi subunităţi de transmisiuni, de sine stătătoare, ca organică şi înzestrare cu tehnică. Se cuvine a menţiona faptul că în organica acestor unităţi şi subunităţi ponderea specialiştilor telegrafişti era apreciabilă numeric şi calitativ ca instruire şi pregătire în domeniu.
Este important să relevăm diversificarea telegrafiei, ca specialitate de sine stătătoare, existând o mare preocupare în asigurarea diferitelor categorii de legături, simultan pe mai multe căi. În acest context, în perioada la care mă refer existau urmatoarele categorii de legături telegrafice:

1. prin semnale Morse folosind manipulatoarele clasice (auditiv);    
2. prin semnale luminoase (telegrafia optică) folosind semnalizatoare optice de 10, 14, 24 şi 35 cm;
3. cu teleimprimatoare pe linie telegrafică de tipul Hughes;
4. cu teleimprimatoare de telegrafie rapidă Baudot;
5. prin teleimprimatoare speciale (Creed, Siemens, Lorentz)      
6. cu telescriptoare Hell

  Folosirea radioului militar a devenit una din preocupările cele mai mari ale autorităţilor şi conducătorilor militari, văzând în acesta principalul mijloc de comunicare, legătura radio fiind considerată ’’mijlocul de bază în asigurarea conducerii trupelor’’.
Principala preocupare a oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, inginerilor şi specialiştilor militari în această perioadă a constituit studiul şi aşezarea tehnicii radiocomunicaţiilor pe baze profesionale riguroase. Acest lucru a fost posibil, şi dezvoltării fără precedent a tehnicii radio prin folosirea pe scară largă a tuburilor electronice, a circuitelor electronice şi asigurarea unei robusteţi a aparaturii radio militare.
Pe măsura evoluţiei tehnice a componentelor de radio (active şi pasive), treptat a fost înlocuită din dotarea armatei aparatura radio T.F.F. cu scântei (unde amortizate) care nu mai corespundea din punct de vedere tehnic.
Înzestrarea armatei cu aparatură radio s-a făcut, la început, pe baza importului din străinătate, industria de apărare a României neavând cadrul legal şi posibilităţile de a produce tehnică militară autohtonă. Mult mai târziu, prin anul 1935 s-a pus problema înfiinţării şi dezvoltării unei industrii proprii de tehnică militară. Este perioada în care apar pe piaţă primele fabrici româneşti care au livrat armatei aparatură telegrafică şi radio având caracteristici tehnico-tactice corespunzătoare. Din cele mai reprezentative fabrici amintesc: ‚’’Energia’’ cu secţii de producţie la Cluj şi Timişoara, ‚’’Standard’’ din Bucureşti, Societatea Anonimă RadioRomână din Bucureşti, Societatea TeleRomână etc. Mi-am propus să dezvolt acest aspect în serialele următoare privind evoluţia telegrafiei şi radioului, rezumându-mă în acest articol la aspectele generale.
Diversitatea aparaturii radio, fără a intra în analiza caracteristicilor tehnice, a fost determinată de progresele realizate pe plan mondial şi dezvoltarea fără precedent a producţiei de tehnică radio de către marile firme: Marconi, Tungsram, Lorenz,Telefunken, Ericsson, Carpentier, Hercules şi multe altele.

Radioul militar, ca mijloc de comunicare, s-a constituit într-o gama largă de tipuri şi modele, montat fiind pe automobile, trăsuri cu tren şi antetren cu tracţiune hipo, samarizate, pe motociclete etc. având posibilitatea de a lucra atât în domeniul undelor lungi, medii şi scurte în diferite game de frecvenţe şi cu puteri de la 5W la 1,5KW, unele tipuri de autostaţii chiar aveau 3 KW putere de emisie. Aceste tipuri de aparatură radio erau alimentate atât de la surse chimice de curent (pile electrice, acumulatori) cât şi de la generatoare şi grupuri electrogene ori de la reţeaua de curent alternativ, asigurând o autonomie de funcţionare suficientă pentru îndeplinirea misiunilor.
În perioada interbelică, pe plan militar, radioul a continuat să se extindă în următoarele domenii: comunicare, radiogoniometrie operativă şi propagandă.
În domeniul comunicare radioul militar a constituit cel mai rapid şi eficient mijloc tehnic de dare a ordinelor şi dispoziţiunilor de către comandanţii militari de la toate eşaloanele. Prin acest mijloc ordinele şi dispoziţiunile ajungeau mult mai rapid la subordonaţi datorită organizării conducerii trupelor în sistem ierarhic, convergent şi circular. Transmisiunile radio au fost organizate atât pe direcţii, cât şi în reţele cu posibilităţi de cooperare. În majoritatea cazurilor erau folosite legăturile în simplex, semiduplex şi duplex, asigurându-se un volum mare de informaţie transmisă (recepţionată) între corespondenţi.
În domeniul radiogoniometriei operative, specializare destul de nouă în cadrul armatei, aparatura radiogonio a permis elementelor componente (puncte, centre şi staţii radiogonio) posibilitatea determinărilor destul de precise în dislocarea în teren a staţiilor radioemiţătoare, pe de o parte, iar, pe de altă parte în asigurarea controlului de zbor al avioanelor militare şi civile. În acelaşi timp, pe baza studiilor s-au perfecţionat radionavigaţia, radioastronomia şi meteorologia.
În domeniul propagandei radioul a constituit principalul mijloc tehnic de asigurare a emisiunilor radiofonice de propagandă împotriva duşmanului vizând influenţarea pe plan ideologic şi psihologic a combatanţilor de ambele părţi.
Telegrafia şi radioul îşi căpătaseră deplina consacrare, oferind prin avantajele folosirii lor, asigurarea multiplelor nevoi de legătură necesare conducerii trupelor în caz de conflict armat.

(va urma)