Primele amintiri & Dualismul colecţionar – bricoleur

Primele amintiri

Primul meu contact cu radiotehnica experimentală, de care-mi aduc aminte, datează probabil de pe la sfîrşitul anilor '50 şi s-a produs într-o curte, pe o stradă vecină, unde, noi copii mici jucam mingea, cînd un băiat mai mare, a iesit din casă, cu o scîndură unde erau puse laolaltă diverse piese ce constituiau un aparat de radio cu galenă, construit de el, l-a legat la burlan si la un cui înfipt în pămînt si a început să „caute postul". Am întrerupt bineînţeles jocul şi am aşteptat să auzim şi noi în cască, pe rînd „postul" cu pricina. Nu-mi aduc aminte dacă am auzit realmente ceva, dar faptul mi-a rămas în memorie.

Apoi, micul nostru aparat de radio „Pionier" cu lămpi ruseşti a început să se defecteze din ce în ce mai des şi după ce un vecin l-a reparat de vre-o cîteva ori, mama a cumpărat - cred că în rate - un aparat de radio „modern" „Bucureşti 500" cu pick-up cu lămpi noval din seria 80. „Pionierul" mai mult sau mai puţin defect a fost primul meu receptor „vechi" care, din păcate, nu a constituit începutul colecţiei mele ci a fost demontat fără milă cu curiozitatea şi cruzimea de care sînt în stare uneori copii.

Cam tot pe atunci - cred că pe la începutul anilor '60 - am văzut la sora mai mare a unui prieten un joc ce conţinea bobine, si condensatoare plus o cască, care puteau fi asamblate într-un receptor cu diodă cu germaniu. Pentru că mai legasem nişte beculeţe de lantenă la o baterie si ele s-au aprins, mă consideram deja un specialist în ale electricităţii, aşa că noul joc m-a fascinat şi am încercat să-l reproduc cu materialele disponibile la mine acasă. Găsisem într-o agendă de buzunar o schemă de receptor cu diodă, mai aveam lămpile şi diverse piese de la vechiul „Pionier" aşa că am pornit la treabă. Bobina „fund de coş" pe care am construit-o folosind ca suport carton de copertă de caiet şcolar - evident prea subţire pentru scopul propus - a constituit primul insucces. Apoi nu ştiam încă că o diodă-tub nu poate înlocui pur şi simplu, - fără alimentare de filament - dioda cu germaniu sau cristalul de galenă prevăzut în schema iniţială. Lipsa unei căşti de mare impedanţă a constituit un alt mare impediment căci vechiul difuzor al aparatului „Pionier" chiar legat prin transformatorul său de ieşire la aparatul experimental n-a redat nici un fel de sunet - aşa cum era şi de aşteptat. Astfel, prima mea încercare de a construi un receptor cu diodă s-a soldat cu un eşec total.

Deşi aveam acces liber la noul radioreceptor cu pick-up al familiei, şi zestrea noastra electronică mai conţinea deja un televizor şi un magnetofon, n-am renunţat la ideea de a avea propriul meu radioreceptor şi cînd am strîns suficienţi bani, mi-am cumpărat un receptor de radio cu galenă, din acelea fabricate în serie mică de cooperativa Radio-Progres, ce se găseau încă de vînzare la magazinele electrice mai mari. A fost primul meu contact real cu tehnica aparatelor cu cristal care s-a teminat, - din lipsa unei antene corespunzătoare şi a unei perechi de căşti de impedanţă mare - la fel de lamentabil, prin demontarea aparatului si folosirea carcasei şi a pieselor în diverse alte scopuri.

Continuam să mă joc cu baterii şi beculeţe, ba chiar am improvizat pentru trenuleţul meu electric (cu piese de mecano şi comutatoare-heblu pentru împămîntat antena la furtună) un sistem de schimbat polaritatea alimentării ca să poată merge şi înapoi dar în construcţiile mele mă simţeam limitat de faptul că nu puteam încă să fac lipituri. Cînd am reuşit să mai strîng nişte bani - cu participarea substanţială a unui prieten de-al familiei, - m-am grăbit să-mi cumpăr un letcon electric de putere mică şi o bară de cositor de tinichigerie. Pe vremea aceea, (anii '62 - 63) şi pînă mult mai tîrziu - era singura formă sub care se putea cumpăra aliaj de lipit. Toate metalele neferoase erau „materiale dirijate" şi nu existau pe piaţă. Cositorul fiind necesar la tinichigerie se găsea din fericire dar numai în bare de secţiune triunghiulară cu latura cam de un centimtru si lungimea de 30 - 40 de centimeri.(Cred că pînă în clasele de liceu am tot tăiat cositorul din asemenea bare în bucăţi mici ca să-mi vină mai uşor să-l folosesc.) Apoi zărind în vitrina unui magazin de elctrice de pe Smîrdan nişte rezistenţe am intrat să-mi cumpăr cîteva. Aşa am aflat că rezistenţele nu sînt toate la fel, ci au fiecare valoarea lor. Ajuns acasă am încercat să le lipesc cu letconul dar cum nu ştiam încă cum se fac lipiturile n-am prea reuşit. Pînă la urmă am „înfipt" trei rezistenţe într-o bilă de cositor topit şi am aşteptat pînă ce s-a solidificat... Prima mea lipitură a fost deci o lipitură rece...

Prin 1964 ne-am mutat cu locuinţa în strada Alexandru Sahia, unde am avut odăiţa mea la mansardă - cu fereastră ce dădea direct pe acoperişul blocului de 4 - 5 etaje. Citisem între timp destulă literatură de popularizare ca să ştiu să-mi fac o antenă şi accesul aproape nestînjenit la acoperiş a simplificat nespus operaţiile. Trebuia doar să am grijă să nu cad de pe acoperiş - dar mă ţimeam întotdeauna foarte bine şi am păstrat întotdeauna o distanţă foarte respectuoasă de cel puţin un metru şi ceva faţă de orice margine... Mai trebuia să am grijă să nu mă vadă mama care deşi tolerantă nu suporta să-şi vadă copilul „în primejdie" - ca mai toate mamele.

Mutatul a adus după sine şi schimbatul şcolii de la şcoala generală 71 (Şcoala Mîntuleasa) la (tot generală) 19 (Clemenţa) aflată pe vremea aceea în mai multe corpuri de clădire ce formau o „insulă" înconjurată de două străzi : strada Rosetti şi strada Şcoalei. Aici am legat prietenie cu un coleg ce avea aceleasi preocupări „radiofonice� pe care îl chema probabil Ion Rusu dar care mi-a rămas în amintire ca „Ruzne" porecla lui curentă. Locuia pe strada 13 Septembrie (Regală) chiar vis a vis de un magazin de electrice bine garnisit. Pe vremea aceea însă începuseră să se găsească la consignaţia diode punctiforme cu germaniu şi tranzistoare cu joncţiune ruseşti - piese noi - aduse probabil de cei ce-şi permiteau să călătorească la Moscova şi încercau să mai recupereze cheltuielile făcînd mici afaceri... Cred că Ruzne a cumpărat tranzistorul şi eu dioda sau invers - nu mai ştiu - dar nu erau de loc ieftine - fiind ultimul răcnet al tehnologiei sovietice... Cert este că împreună am construit primul receptor cu diodă şi tranzistor amplificator de audiofrecvenţă. Bineînţeles că la prima încercare dioda a fost legată invers şi aproape nu se auzea nimic dar, - şi asta mi-aduc bine aminte - eu am fost acela care punînd mîna pe ambele conexiuni ale diodei am constatat că se aude ceva mai tare şi am inversat imediat dioda. A fost un truimf ! Se auzea clar şi tare, ba chiar se auzeau două posturi ! Şi aşa a început activitatea mea de bricoleur în ale radioului - activitate care mă mai pasionează şi astăzi...

Dualismul colecţionar – bricoleur

            La început nu prea acordam mare atenÅ£ie tehnicii „vechiâ€? eram pasionat – ca mai toÅ£i tinerii de pe atunci – de tranzistori ÅŸi tehnica nouă. Cum la ÅŸcoala tehnică se învăţa cu precădere tehnica lămpilor ÅŸi destul de puÅ£in despre tranzistori, aveam senzaÅ£ia că profesorii ne Å£in intenÅ£ionat departe de un domeniu nou ÅŸi fascinant. La proiectul de absolvire al ÅŸcolii tehnice, aproape că l-am sfidat pe profesorul îndrumător de proiect care mă sfătuia să aleg o aplicaÅ£ie cu lămpi (după părerea lui) mai uÅŸor de calculat ÅŸi de realizat: Am ales un amplificator cu tranzistori cu cuplaj galvanic care reprezenta la vremea ÅŸi locul respectiv (România 1972) ceva mult prea nou ÅŸi deci total nepotrivit cu restul echipamentelor existente. Atunci mi-am dat seama că de fapt  profesorii nu aveau nici ei experienţă în ce priveÅŸte proiectarea echipamentului tranzistorizat, deoarece asemenea echipamente abia începuseră să fie aduse în Å£ară.

            După ce am terminat ÅŸi armata ÅŸi am fost angajat la Radio deci prin 1974 – 75 am început ca meserie să repar echipament profesional cu lămpi. Acasă însă bricolam în continuare cu tranzistori.

Prima tentativă mai serioasă de a colecţiona radioreceptoare vechi, a început prin anul 1978, cînd, avînd prima locuinţă proprie (o garsonieră în strada Oborol nou) şi fiind încă singur, am avut, o vreme, destul spaţiu şi timp pentru o colecţie. Astfel am strîns „un perete întreg" de aparate vechi de radio pe care le-am restaurat cu mai mult sau mai puţină conştiinciozitate in funcţie de timpul şi mijloacele avute la îndemînă.

Studiind schemele vechi, pentru restaurare, am rămas fascinat de ingeniozitatea cu care vechii proiectanţi combinau elementele de circuit existente la vremea aceea -cu calităţi modeste în comparaţie cu cele moderne- reuşind să creeze aparate cu performanţe remarcabile pentru epoca respectivă.

Valoarea unui aparat vechi de radio constă - după părerea mea personală - nu numai în estetica exteriorului sau în vechime (criterii după care le evaluează colecţionarii „puri") ci în mult mai mare măsură în cantitatea de inteligenţă investită în conceperea schemei electrice. Măiestria cu care inginerii timpului ştiau sa îmbine componentele imperfecte care compensîndu-şi reciproc carenţele dădeau un tot unitar şi performant, frizează uneori arta sau geniul.

Cum orice analiză duce mai devreme sau mai tîrziu la o sinteză, tot studiind scheme şi admirînd soluţiile tehnice ale „vechilor maeştri", s-a trezit în mine dorinţa de a încerca la rîndul meu să creez scheme originale, să încerc să găsesc soluţii proprii la diverse probleme. Găsesc că este un exerciţiu intelectual stimulant şi plin de savoare să încerci să concurezi cu vechii creatori de scheme peste decenii sperînd eventual să găseşti o soluţie tehnică mai elegantă folosind bineînţeles tot aceleaşi mijloace limitate ale epocii.

Lipsa spaţiului, unde ar putea fi expuse diversele aparate, m-a făcut să renunţ aproape la activitatea de colecţionar, activitatea de bricoleur însă, ce poate fi desfăşurată, şi la o simplă masă de lucru, cu cîteva sertare pentru scule şi piese, o continui cu multă plăcere.