Restaurarea (de fapt reconstrucţia) unei galene secundare

            Începe prin cumpărarea unei vechi epave de receptor cu cristal împreună cu piesele sale însoţitoare, de pe un binecunoscut site de vînzări la licitaţie. Neputînd ajunge la schema „originală” am creat alta capabilă să emuleze cele mai multe scheme de galene utilizate în receptoarele epocii. Reasamblat într-o nouă estetică, aparatul a fost încercat. Merge!
            It starts with an old mounting panel and its accompanying parts bought at a well known auction site. Not being able to retrieve the original diagram, we created another one, capable of emulating the most “state of the art” diagrams employed in receiver sets of that period. Reassembled in a new look, the set was finally tested. (And) It works!

            Lotul de piese, (Fig 1 şi 2) părea să provină dintr-un receptor cu galenă construit de un amator de prin anii ’20. În ziua de azi, preţurile la licitaţie pentru aparatele (cît de cît) „originale” au devenit prohibitive pentru colecţionarii modeşti ca mine, aşa că trebuie să mă mulţumesc cu mai puţin. Starea deplorabilă în care se găsea n-a avut darul să mă sperie căci, (am mărturisit şi în alte rînduri) sînt mai mult bricoleur decît colecţionar, şi (pentru mine) aparatele ce necesită o restaurare „intensă”, capătă un plus de valoare. Pe de altă parte, multe aparate de amator din epocă sînt uneori mai intelgent concepute şi executate decît cele comerciale. Am mai spus că un alt criteriu (propriu) după care judec valoarea unui aparat vechi, este „cantitatea de inteligenţă” ce a fost investită în crearea lui.

 
Fig. 1.                                                                          Fig. 2.

            La primirea pachetului am trecut scurt în revistă piesele detaşate ca să estimez cam ce operaţii de restaurare ar fi necesare şi m-am apucat să descifrez schema de principiu din conexiunile de pe placă.
Eşec total! Doar trei conexiuni ce legau bobinele la borne, mai erau făcute cu sîrmă de cupru argintată cu secţiune pătrată, deci mai puteau fi considerate „originale”. Restul, făcut cu cablu electric de proastă calitate, (a cărui izolaţie se sfărîma la fiecare atingere) a fost (evident) făcut ulterior şi nu avea nici o noimă (cel puţin pentru mine).
Am demarat renovarea moderată a pieselor detaşate şi am demontat cu grijă piesele de pe placă pe care le-am pus în băi de curăţare, dezoxidare, deruginire, etc.(după caz)
În timp ce diversele soluţii îşi făceau cuminte treaba şi piesele deja tratate şi spălate se uscau pe calorifer, am început să trec în revistă schemele curente din epocă ca să aleg varianta care se potriveşte cel mai bine cu piesele existente.
În cursul căutărilor, în internet, am găsit articolul scris de John Hassell (VK6JAH) ce descrie construcţia unui aparat inspirat din cartea “The Boy’s Book of Wireless” scrisă de Ernest H.Robinson şi publicată de Cassell and Co. of London în 1923:

http://www.crystalradio.net/crystalsets/hassell2/index.shtml

Aparatul, se numeşte ”Four In One” şi este capabil să emuleze patru scheme diferite. Trecerea de la o schemă la alta se face  prin acţionarea unor comutatoare. (Fig. 3. şi 4).

Fig. 3. Four

Fig. 4. In One

            Ideea unui montaj configurabil ce poate emula mai multe variante de receptor mi-a surîs de îndată căci înlătura elegant dilema în care mă aflam cu privire la alegerea unei scheme. Se potriveşte chiar şi faptul că, pe placa mea (Fig 1 şi 2) există deja două condensatore variabile. Mi-am propus să realizez ceva asemănător. Singurul impediment ar fi faptul că eu nu am nici un fel de comutatoare. În schema „Four In One” comutatorul S1 se foloseşte pentru legarea în serie sau în paralel a condensatorului variabil din circuitul antenei iar S2 pentru legarea detectorului ori la circuitul antenei ori la circuitul secundar. Cînd detectorul este legat la circuitul primar, circuitul secundar funcţionează ca rejector. S3 comută a doua sectiune a condensatorului variabil dublu, în paralel cu secţiunea activă pentru a obţine o capacitate maximă de ordinul 1000 pF în primar. Pot liniştit să neglijez comutatorul S3 căci unul din condensatoarele mele variabile are deja capacitatea maximă de 1000 pF.
Într-o carte germană, „Der Kristall - Empfänger” scrisă de Hanns Günther (W. De Haas) în 1924 am găsit un sistem de comutare serie-paralel pentru circuitul de intrare (Fig. 5.) care nu necesită decît o bornă în plus (A’1) şi o lamă metalică de scurt (S).(Nici un comutator!)

Fig. 5. Comutarea serie-paralel a circuitului de intrare.

            Astfel poate fi înlocuit S1 din schema „Four In One”. Folosind aceeaşi metodă se poate obţine o comutare similară pentru un eventual condensator variabil din secundar.
Pe urmă mi-a venit în minte sistemul de comutare al circuitelor de intrare (iarăşi fără comutator!) întîlnit la „Galena cu selfuri interşanjabile” de curînd intrată în colecţia mea:

Fig. 6. Comutarea circuitelor de intrare la galena cu selfuri interşanjabile

            În loc să se comute detectorul ba la primar ba la secundar ca în „Four în One”, se „comută” antena şi pămîntul de la primar la secundar (şi invers) prin simpla legare la alte borne a cablurilor ce sosesc de la antenă respectiv pămînt. (Ingenios!) Tot de la acest aparat am adoptat şi ideea scoaterii din soclu a bobinei neutilziate. (Sau nedorite.) În „Four în One” bobinele nu pot fi scoase din circuit. (sînt fixate cu şuruburi) De aici (de pildă) „oblgativitatea” folosirii unui circuit rejector de fiecare dată cînd se foloseşte aparatul ca receptor primar.
„Galena cu selfuri interşanjabile”, de unde am luat comutarea circuitelor de intrare, nu a putut fi datată cu precizie dar foloseşte un condensator variabil specific anilor ’20. (Fig. 7.)

Fig. 7. Condensatorul variabil din „Galena cu selfuri interşanjabile”

            Se poate deci afirma, (cu oarecare siguranţă) că ideea comutării arătată schematic în figura 6 şi explicată  în figura 8 (textul original) exista deja în epocă.

Fig. 8. Textul (original) explicînd sistemul de comutare.

            Pentru a pune textul (Fig. 8.) în corelaţie cu schema dată mai sus (Fig. 6.) trebuie spus că pe aparat, bornele „din partea selfului fix” sînt în schemă notate cu A2 şi T2, iar cele dinspre selful mobil cu A1 şi T1.
Combinînd cele două sisteme de comutare şi aplicîndu-le unui receptor cu două condensatoare variabile, se ajunge la următoarea schemă: (Fig. 9.)

Fig. 9.

            Cu două borne în plus (A’1 şi A’2), două lame metalice de scurt, mutînd antena şi pămîntul la diverse borne şi scoţînd din soclu (cînd e cazul) bobinele neutilizate, se pot obţine nouă (9) configuraţii diferite. Nu am pus la socoteală şi eventualele cuplaje „Bourne” sau  „Oudin” pentru care ar trebui o altă amplasare (după părerea mea, mult mai puţin estetică) a bornelor de intrare şi mai multe limbi metalice de scurt.

Fig. 10. Nouă într-unul.

            De îndată ce dilema alegereii schemei a fost înlăturată cu preţul adăugării a două borne şi a două lame de scurt, a devenit evident că va trebui să repoziţionez convenabil celelalte borne de intrare (pentru punerea şi scoaterea comodă a lamelor de scurt) deci să schimb cam tot amplasamentul pieselor pe placă. (Restaurarea asta începe să semene din ce în ce mai mult a reconstrucţie!). După ce am făcut mai multe schiţe, am luat o bucată de plastic (negru) şi am făcut o machetă: (Fig. 11.),

Fig. 11. Macheta

            Noua aranjare simetrică a pieselor pe placă arată mult mai bine decît vechiul amplasament (după părerea mea). Bornele de cască încă nu şi-au găsit locul, (e drept) şi (încă) nu ştiu dacă am să pun bornele de intrare în triunghi sau în linie, dar estetica aparatului începe să capete contur.
Cutia a ieşit (aproape) singură cînd am  completat scheletul machetei cu pereţi de placaj. Apoi am băiţuit totul „acajou”. (Fig. 12)

Fig. 12. Cutia.

            După ce am stabilit pe machetă locul tuturor pieselor şi le-am fixat, am făcut repede nişte conexiuni provizorii şi am stat (aproape) toată noaptea să încerc posibilităţile montajului: Merge minunat!
Apoi m-am apucat să trec totul pe placa de ebonită. A trebuit să astup mare parte din vechile găuri, să dau altele noi şi să polisez placa – cum se recomandă în vechile cărţi – de cel puţin trei ori, pe ambele feţe, cu şmirghel din ce în ce mai fin, iar ultimul finisaj l-am făcut cu o cîrpă aspră uşor îmbibată în ulei mineral.
După ce am terminat montajul şi cablajul final, (Fig. 13.), am mai făcut o probă de funcţionare.

Fig. 13. În funcţiune.
În loc de încheiere
Ca restaurare, operaţia a devenit un eşec din clipa în care mi-am dat seama că nu am nici o şansă să ajung la schema originală, montajul fiind o construcţie de amator. În loc să renunţ şi să las piesele să zacă „la colecţie” prin cutii şi sertare, le-am reasamblat într-un aparat versatil respectînd (pe cît m-am priceput) spiritul epocii. O colecţie de  aparate „originale” arată „ce s-a putut realiza” cu mijloacele existente în epoca respectivă. Cu această reconstrucţie eu încerc să arăt „ce s-ar fi putut realiza” cu mijloacele existente în epoca respectivă
Nu-mi pare rău că a ieşit aşa – am obţinut o platformă experimentală, un fel de „aparat etalon” cu care pot emula (aproape) toate schemele galenelor uzuale şi compara randamentul lor.

Pitagora Schorsch
Leverkusen 07.12.2011