Invitarea mea la Simpozionul jubiliar privitor la trecerea unei jumătăţi de secol de la înfiinÅ£area „Uzinelor ELECTRONICA” mă onorează. Epigonii de azi, personificaÅ£i prin directorul general d-l Mirel MogoÅŸ al „ELPROF SA”, unul dintre „puii” întreprinderii pe care o sărbătorim, mă îndeamnă să aduc unele mărturii, multe inedite, cu privire la acest eveniment. Remarc faptul că pe invitaÅ£ia-program cu privire la acest simpozion, se află emblema uzinei ÅŸi sigla sa. Acestea au fost imaginate de un mic grup de persoane pe care-l animam, în calitate de director general al acestei întreprinderi la acea dată. In ianuarie 1960, la solicitarea mea, autorităţile superioare au acceptat noua denumire a fabricii „Radio Popular”, întrucât vechea denumire nu mai corespundea în raport cu activitatea amplificată atât ca volum, cât ÅŸi ca sortimente, pe care o desfăşuraseră un mare număr de specialiÅŸti în perioada 1958-1960. AÅŸa s-au născut „Uzinele Electronica”.
Reamintesc faptul că micul atelier al firmei Philips, construit în anii 30 în BucureÅŸti, pe strada Baicului 82, a fost naÅ£ionalizat în 1947 sub numele de „Radio Popular”, cu un mic efectiv de cca. 130 de persoane. Profilul acestei întreprinderi a fost planificat de a monta ÅŸi regla radioreceptoare, pe bază de seturi complete importate din alte ţări zise „socialiste”, ca URSS, Ungaria, Cehoslovacia, care deÅ£ineau o anumită experienţă în domeniu. Astfel, în anul 1949, a fost asamblat primul radioreceptor „RECORD”, cu seturi importate din URSS. Mai târziu, cam prin 1956, s-a început ÅŸi o modestă integrare parÅ£ială a unor piese mecanice, transformatoare de alimentare, magneÅ£i ÅŸi membrane pentru difuzoare etc., care diminuau astfel componenÅ£a unor seturi din import.
1. Evenimentele la care mă voi referi debutează în iulie 1958. In acea perioadă funcÅ£ionam de mai mult timp ca ÅŸef al serviciului tehnologic al „Uzinei de MaÅŸini Electrice BucureÅŸti”. Convocat de ministru, m-am prezentat la acesta, care spre surprinderea mea mi-a propus să accept postul de director al fabricii „Radio Popular”. Am refuzat, invocând 2 motive : primul era acela că profilul meu profesional nu era de radiotehnică ; al doilea Å£inea de renumele prost al întreprinderii, cunoscută ca o unitate ce adesea nu-si îndeplinea indicatorii de plan. Ministrul a insistat, cu argumentarea că nu era vorba de o numire banală, ci de o sarcină specială. Pe baza unui nucleu constituit de această întreprindere, urma să se constituie o mare uzină cu profil electronic complex, cu o largă gamă de produse noi, pe bază de importante investiÅ£ii ÅŸi, la început, de licenÅ£e importate din Vest, conform unei hotărâri superioare. Ministrul mai susÅ£inea că o astfel de sarcină nu implica un specialist în radiotehnică, ci era necesar un specialist în tehnologie, cu aptitudini manageriale. Or, după spusele sale, ministrul mă considera ca fiind cunoscut pentru realizările mele în tehnologia electrotehnică, ca autor de lucrări publicate în domeniu, cum ÅŸi ca unul care predam un curs de tehnologie la Politehnică. Era drept că eu am considerat întotdeauna că inovantă ÅŸi creativă, tehnologia este o artă.
In final, cu inima îndoită, am acceptat sarcina propusă, fiind vorba de o acÅ£iune naÅ£ională, cum ÅŸi de o sfidare profesională pe care o asumam. Am reflectat rapid la argumentele ministrului. Aveam 32 de ani ÅŸi o activitate inginerească de 9 ani, cunoÅŸteam bine structura ÅŸi problemele tehnologice, economice ÅŸi manageriale ale unei întreprinderi electrotehnice, eram obiÅŸnuit cu mentalităţile ÅŸi psihologia diferitelor componente umane, de la muncitori la cadrele de conducere. Dar sarcina mea era oarecum inedită, deoarece până atunci aproape în totalitate directorii erau numiÅ£i pe criterii politice de clasă, selectaÅ£i din mediul muncitoresc, dar fără cunoÅŸtinÅ£ele necesare unui astfel de post. Åži mai ales ÅŸtiam că „în politică prostia nu este un handicap” (Bonaparte). Iar visurile nu mor niciodată.
Un handicap era ÅŸi acela că nu cunoÅŸteam pe nimeni din întreprindere, cu excepÅ£ia inginerului ÅŸef Mircea Sebastian, ÅŸi a lui Mihai Alexe, amândoi foÅŸti colegi de facultate. Åžtiam că mă aÅŸteaptă zile grele, că voi avea conflicte cu concepÅ£iile proletcultiste ale organizaÅ£iei de partid ÅŸi ale sindicatului, care dădeau întâietate politicului ÅŸi nu tehnicii ÅŸi economie. Mai aveam în vedere ÅŸi problema caracterului meu autoritar, de altfel strict necesar faţă de dimensiunile sarcinilor care mă aÅŸteptau. De asemenea, origina mea era „mic burgheză” după ideologia de partid, ceea ce era un handicap pentru mine, care nu aveam „în spate” nici un sprijin politic. Aveam de a face cu un „capitalism de stat” dur, politizat, machiat în întreprindere proprietate a întregului popor. Åžtiam de asemenea, de la Henri Bergson, că va trebui mai mult decât oricând „să gândesc ca om de acÅ£iune ÅŸi să acÅ£ionez ca om raÅ£ional”. Deci : „alea jacta est” !
AÅŸadar, am fost instalat pe 23 iulie 1958. Am făcut cunoÅŸtinţă cu toÅ£i cei cu munci de răspundere, cu întreprinderea ÅŸi structura ei, ÅŸi mai ales am cerut prognoza îndeplinirii indicatorilor pe luna iulie. Mi s-a răspuns cu nonÅŸalanţă că se prevede o îndeplinire a producÅ£iei de 93%, cu toate consecinÅ£ele negative asupra celorlalÅ£i indicatori. O asemenea resemnare m-a indignat ÅŸi n-am putut să o accept. Am analizat situaÅ£ia importurilor ÅŸi a componentelor fabricate, constatând că existau, în principiu, condiÅ£iile necesare îndeplinirii sarcinilor, dar eram în întârziere importantă. Atunci m-am prezentat în hala de montaj ÅŸi am oprit lucrul. M-am adresat celor de faţă că doresc să discutăm o problemă importantă ÅŸi că am nevoie de acceptul lor. Era cazul să punem capăt neîndeplinirilor repetate de plan. Era vorba de prestigiul lor ÅŸi al întregii fabrici. Depindea numai de ei să întoarcem roata. Cum aveam tot ce era necesar, se puteau îndeplini cifrele de plan numai dacă ei acceptau să lucreze voluntar, fără plată, câte 1 ½ ore în fiecare din cele 6 zile care mai rămăseseră până la finele lunii. In schimb, aceasta ne va asigura un fond de premiere automat, care le vor compensa eforturile. Cei de faţă au răspuns prin aplauze ÅŸi aÅŸa, la 31 iulie cifrele de plan au fost îndeplinite ÅŸi chiar cu o uÅŸoară depăşire. Primele, relativ importante, au fost distribuite curând. Eu ÅŸtiam din experienÅ£a mea că recompensele stimulau întotdeauna eforturile ÅŸi voinÅ£a de a reuÅŸi.
TotuÅŸi, mai ÅŸtiam ÅŸi că procedasem quasi-ilegal, deoarece în acea perioadă orele suplimentare trebuiau aprobate în prealabil de organul superior, cu destulă greutate, organ care aloca ÅŸi fondul de salarii corespunzător. Dar nu mai avusesem timp pentru formele birocratice necesare. Având însă în vedere scopul urmărit ÅŸi angajamentul voluntar al personalului, am îndrăznit ÅŸi am reuÅŸit. Am scăpat ÅŸi de critici, deoarece aÅŸa se întâmplă când nerespectarea formală a unor reglementări duce, totuÅŸi, la îndeplinirea unor avantaje pentru stat. Metoda am folosit-o ÅŸi în alte rânduri, având întotdeauna grija de a obÅ£ine în prealabil acordul celor solicitaÅ£i.
Unde dai ÅŸi unde crapă …După comunicarea la minister a rezultatelor pe luna iulie, adică pe 1 august, am avut surpriza să fiu chemat la telefon de ministru ÅŸi să fiu beÅŸtelit că, după aparatul său, aÅŸi fi măsluit datele. Am protestat, m-am dus la dânsul ÅŸi i-am descris metoda folosită. Mi-a cerut scuze ÅŸi m-a felicitat.
De atunci ÅŸi până la plecarea mea din uzină, timp de 6 ani, îndeplinirea sarcinilor de plan, lună de lună, a constituit pentru mine obiectivul esenÅ£ial, devenit o lege a întregului colectiv, deÅŸi timp de mai mulÅ£i ani activităţile de producÅ£ie s-au desfăşurat în paralel cu cele de investiÅ£ii, ceea ce implica măsuri speciale, bine gândite de întreg colectivul de conducere, cum ÅŸi muncă unde nu se prea Å£ine seama de timp. Dar eforturile au fost răsplătite ÅŸi pe plan material (salarii crescute, prime de producÅ£ie etc.), după principiul : „suum cuique tribuere”.
Când am preluat sarcina de conducător al acestei întreprinderi, caracteristicile sale erau, sintetic, următoarele : suprafaţă construită desfăşurată : 12.700 m² ; valoarea fondurilor fixe cca. 19 milioane lei ; personal cca. 1600, din care cel administrativ în proporÅ£ie de 20%. SpaÅ£iile productive erau vetuste, anexele sanitare deplorabile.
La finele anului 1958, la 31 decembrie, am raportat : toÅ£i indicatorii de plan realizaÅ£i (o mică revoluÅ£ie faţă de trecut) : o producÅ£ie de I38.000 radioreceptoare ; primul radioreceptor cu tuburi integrat ; valoarea producÅ£iei marfă 130 milioane lei (la valoarea de atunci a monedei naÅ£ionale). Rog a fi scuzat pentru atâtea cifre, însă statistica este necesară pentru înÅ£elegerea unor situaÅ£ii. Dar este tot de adevărat că cifrele necesită interpretări, altfel ajungem la vorbele lui Benjamin Disraeli : „Există 3 feluri de minciuni : minciuni banale, minciuni sfruntate ÅŸi statistica”. Intr-adevăr, cifrele sunt oarbe, atâta vreme cât nu se specifică, de exemplu, gradul de tehnicitate al fondurilor fixe, sau aportul personal (gradul de integrare), ori valoarea reală (nu oficială) a leului în raport cu alte valute, fără de care nu se pot face comparaÅ£ii cu alte întreprinderi, de oriunde ar fi ele.
2. Dacă acestea erau datele de pornire (condiÅ£iile iniÅ£iale), ele constituiau un început modest faţă de ceea ce trebuia să realizăm în continuare, într-un scurt interval de timp. RelaÅ£ia dintre timpul scurt la dispoziÅ£ie ÅŸi sarcini de plan foarte importante au constituit permanent pentru noi una dintre condiÅ£iile de bază a activităţii. Sarcinile noastre principale erau următoarele : integrarea treptată a concepÅ£iei ÅŸi fabricaÅ£iei, cu o mare gamă sortimentală de produse ÅŸi performanÅ£e ; crearea unei baze proprii de cercetare ; asimilarea tuturor componentelor electronice (cu excepÅ£ia tuburilor) pe bază de licenÅ£e ÅŸi linii de fabricaÅ£ie din import Vest (FranÅ£a) ; trecerea treptată la tranzistorizare ; asimilarea fabricaÅ£iei de televizoare, pe baza unor licenÅ£e din Vest (FranÅ£a, Japonia) ; o producÅ£ie importantă de produse de electronică industrială ÅŸi militară ; realizarea unor investiÅ£ii importante, care să facă faţă acestor sarcini ; sporirea corespunzătoare numerică ÅŸi de specialitate a personalului. Pentru aceasta trebuia să asigur nu numai personal de concepÅ£ie de calitate, dar ÅŸi în general personal cu studii superioare ; formarea personalului de execuÅ£ie, angajat de cele mai multe ori fără calificare ; ridicarea standardelor sociale ale întregului personal ; asigurarea unei colaborări fructuoase cu institute de cercetare (de exemplu ICPE), cu Politehnica, cu Academia RSR etc.
Dacă fondurile au fost asigurate (totuÅŸi la limită) de către minister ÅŸi CSP, problema dificilă era aceea de a găsi personalul calificat necesar, de la ingineri (în deosebi electroniÅŸti, care începeau să apară pe piaÅ£a muncii abia de 2 ani) ÅŸi economiÅŸti, până la cadrele medii ÅŸi la muncitori, pentru a derula investiÅ£iile ÅŸi asigurarea asimilării noilor tehnologii conform licenÅ£elor achziÅ£ionate. Obiectivele erau fixate pe hârtie, totul era ca oamenii din uzină să le traducă în viaţă, ceea ce aceÅŸtia au ÅŸi ÅŸtiut să facă.
Astfel, încă din acel an 1958, când am fost numit director al fabricii, pe lângă îndeplinirea indicatorilor de plan noi am produs primul radioreceptor complet integrat OPERETA. Au fost de asemenea integrate cu forÅ£e proprii difuzoarele pentru radioficare din generaÅ£ia a doua, în producÅ£ie de mare serie. S-au modernizat, tot cu forÅ£e proprii ÅŸi în ritm rapid : linia de fabricaÅ£ie pentru difuzoare; liniile de ferite moi ÅŸi dure (cele din urmă anizotrope) ; atelierul de galvanizare ; fabricaÅ£ia de piese mecanice, cum ÅŸi cea de mase termo-plastice prin injecÅ£ie ; matriÅ£eria (sculăria) devenită în scurt timp una dintre cele mai importante ale sectorului ; laboratoarele de cercetare ; auto-utilarea. Aceste dezvoltări au necesitat cam 2 ani de eforturi, susÅ£inute în mod constant în toată perioada care a urmat, în paralel cu investiÅ£iile de construcÅ£ii-montaj ÅŸi implementarea noilor linii tehnologice.
Fac aici o paranteză. ExistenÅ£a unei industrii de stat, dirijată de organe ale acestuia, creiază iluzia specializării întreprinderilor ÅŸi, pe această bază, o cooperare planificată ideală între acestea. Realitatea era cu totul alta. BirocraÅ£ia ÅŸi lipsa de interes a întreprinderilor în respectarea riguroasă a livrărilor, lipsa de calitate a produselor ÅŸi a serviciilor furnizate, au transformat acest concept presupus ideal într-un adevărat haos, ceea ce pentru întreprinderile de mare serie ritmică constituia o piedică importantă în realizarea sarcinilor de plan. Or, în ţările capitaliste, specializarea dă rezultate calitative ÅŸi economice evidente, datorate interesului personal ÅŸi concurenÅ£ei. IntervenÅ£iile noastre la nivel înalt n-au produs efectul promis. Am concluzionat că, cu cât uzina devenea mai autarhică, cu atât era mai bine pentru funcÅ£ionarea sa. La aceasta contribuia negativ ÅŸi practica furnizorilor de a umfla preÅ£urile, ceea ce periclita realizarea propriului indicator de preÅ£ de cost. Atunci, împreună cu principalii mei colaboratori, am luat hotărârea îndrăzneaţă de a renunÅ£a rând pe rând la asemenea colaborări, cu consecinÅ£e pozitive privind ritmicitatea ÅŸi reducerea preÅ£ului de cost. Problema era de a dispune de fonduri de investiÅ£ii neprevăzute pentru procurarea utilajelor necesare acestui scop, mai ales cu prilejul expoziÅ£iilor industriale organizate la BucureÅŸti. Incetul cu încetul ÅŸi cu perseverenţă am obÅ£inut majoritatea utilajelor necesare scopului urmărit : maÅŸini-unelte specializate ; presă pentru extruderea tuburilor de aluminiu ; maÅŸini de injecÅ£ie pentru termoplaste ; utilaje disparate pentru fabricarea feritelor ; maÅŸini automate de bobinaj (Micafil), ba chiar ÅŸi o mică linie de fabricat ÅŸuruburi (din China). Am încercat să preluăm chiar ÅŸi fabricarea casetelor din lemn ale aparatelor, dar nu ni s-a permis, aceasta rămânând un monopol al CooperaÅ£iei meÅŸteÅŸugăreÅŸti, care continua să lucreze neritmic, cu o calitate slabă ÅŸi la costuri excesive. Sarcina integrării prin fabricaÅ£ie proprie mai degrabă decât prin contracte de colaborare am asumat-o din proprie iniÅ£iativă ÅŸi mi-a consumat mult timp mie ÅŸi unora dintre colaboratori.
Pe de altă parte, menÅ£ionez că am renunÅ£at la seturile importate din URSS, din cauza birocraÅ£iei sovietice exagerate ÅŸi a imposibilităţii de a stabili uÅŸor legături directe cu întreprinderea furnizoare. Am preferat colaborarea cu furnizori din Ungaria ÅŸi Cehoslovacia, cu care am stabilit legături funcÅ£ionale operative, cum ÅŸi vizite ÅŸi relaÅ£ii reciproce directe, spre satisfacÅ£ia ambelor părÅ£i. Am avut ÅŸi surpriza unei vizite ”tovărăşeÅŸti” a ambasadorului sovietic la BucureÅŸti, care între altele s-a interesat de ce preferăm alÅ£i parteneri. I-am explicat cauzele, cu toată diplomaÅ£ia necesară. Se părea că nici el nu putea prea mult faţă de sistemul lor greoi.
3.Dezvoltarea capacităţilor de producÅ£ie ÅŸi diversificarea produselor au implicat lucrări importante de investiÅ£ii, care aveau să mărească spaÅ£iile de producÅ£ie de câteva ori. Acestea au început în 1959. Ne-a fost refuzată, în mod stupid, de autorităţile locale, exproprierea în strada Baicului a unor terenuri din vecinătatea imediată uzinei, pe care existau construcÅ£ii - adevărate cocioabe. Atunci am fost nevoiÅ£i să ne limităm la modestul perimetru existent al uzinei. Au fost demolate unele construcÅ£ii vetuste din întreprindere, iar pe spaÅ£iile disponibile au fost construite 2 blocuri-lamă, unul în faţă pentru serviciile tehnico-administrative, iar celălalt, paralel cu primul, pentru spaÅ£iile de producÅ£ie, în afara construcÅ£iilor nedemolate ÅŸi păstrate. Ne lipseau totuÅŸi unele spaÅ£ii necesare, inclusiv pentru magazii. Ulterior, în mod fortuit, am putut să realizăm un nou bloc-lamă, perpendicular pe cele două precedente, în condiÅ£ii neaÅŸteptate ÅŸi iată cum. Am fost invitat de ministru să-l însoÅ£esc la o ÅŸedinţă de guvern, care analiza unele teme economice. Am reuÅŸit să obÅ£in cuvântul ÅŸi să arăt dificultăţile noastre, vorbind între altele de insuficienÅ£a spaÅ£iilor. Primul ministru I.G.Maurer s-a arătat interesat de chestiune ÅŸi mi-a acordat pe loc fondurile necesare, spre surpriza mea. Åžansă inopinată…
Evoluţia investiţiilor şi a indicatorilor asociaţi este cea prezentata aici :
Ani
1958
1960
1964
CreÅŸtere 1964/1958
SuprafeÅ£e utile (m²)
12.700
22.700
40.700
de 3,2 ori
Valoarea mijloacelor fixe (milioane lei)
19
44
130
de 6,8 ori
Valoarea producţiei (milioane lei)
132
201
525
de 4 ori
Personal total
1600
3400
5100
de 3,4 ori
ObservaÅ£ie : Valoarea fondurilor fixe era constituită, în 1964 din : 30% construcÅ£ii ÅŸi montaj; 70% pentru utilaje, adică un raport optimal.
MenÅ£ionez contribuÅ£ia deosebită a inginerului Petrescu, ÅŸeful serviciului investiÅ£ii, un om talentat, corect ÅŸi extrem de muncitor, conlucrarea cu dânsul fiindu-mi deosebit de utilă. Ulterior, ca atâÅ£ia alÅ£ii, a emigrat.
Notă: Cifrele privind secÅ£iile de pe platforma Băneasa nu sunt incluse în aceste date. In acest moment nu dispun de cifre care caracterizează importanÅ£a acestor ateliere. TotuÅŸi, din memorie aproximativă, la separarea acestor ateliere de întreprinderea mamă Electronica, principalii parametri ai platformei erau următorii : suprafaÅ£a construită desfăşurată = cca. 17.000 m² ; personal = cca. 800 cadre de conducere, tehnice ÅŸi de execuÅ£ie, formate ÅŸi instruite pe deplin în întreprinderile furnizorilor ÅŸi de noi înÅŸine ; 9 linii tehnologice de componente electronice pasive ÅŸi active. Nu posed date cu privire la valoarea producÅ£iei.
Inainte de instalarea noilor linii de fabricaÅ£ie prevăzute din Vest, mai mulÅ£i specialiÅŸti din uzină au făcut la început stagii de instruire în cadrul întreprinderilor furnizoare din Est. Eu însumi am studiat fabricarea rezistoarelor ÅŸi a televizoarelor în fabricile grupului „Orion” din Budapesta, iar ulterior în Polonia.
Insă cea mai importantă specializare a fost aceea a tinerilor ingineri ÅŸi tehnicieni selectaÅ£i din uzină, cu nu puÅ£ine dificultăţi de obÅ£inerea paÅŸapoartelor, pentru formarea lor în liniile de fabricaÅ£ie ale companiei CSF (ulterior Thomson) din FranÅ£a. Cu acest grup industrial s-a contractat un grup de linii de fabricaÅ£ie : radioreceptoare tranzistorizate ; televizoare negru-alb ; cum ÅŸi componentele electronice următoare : cablaje imprimate, condensatoare electrolitice, condensatoare cu hârtie, cu polistiren metalizat, cu dielectric ceramic ; rezistoare chimice ; diode cu Ge ; tranzistoare cu Ge ; instalaÅ£iile de producere a fluidelor specifice, necesare fabricaÅ£iei., La întoarcerea din stagii, fiecare specialist a primit sarcina de a răspunde de instalarea ÅŸi funcÅ£ionarea la parametrii nominali ai fiecărei linii. ProducÅ£ia liniilor de componente a început în 1960, ca ÅŸi a radioreceptoarelor portabile tranzistorizate. Primele televizoare au fost fabricate începând din 1961. Demararea fabricaÅ£iei s-a făcut fără dificultăţi majore. Insă întrucât contractarea licenÅ£elor nu s-a făcut cu consultarea uzinei, au apărut importante probleme în derularea contractelor. TotuÅŸi, datorită relaÅ£iilor stabilite cu specialiÅŸtii francezi, inclusiv prin implicarea mea personală, ele au putut fi rezolvate, dar cu eforturi de ambele părÅ£i. Aveam ÅŸi ÅŸansa că cea mai mare parte a inginerilor învăţase limba franceză în liceu. Toate aceste produse s-au bucurat de un mare succes pe piaţă.
Dacă fabricaÅ£ia aparatelor electronice era programată în noile spaÅ£ii din strada Baicului, pentru liniile de componente electronice s-a programat o construcÅ£ie nouă, modernă, într-un spaÅ£iu departe de noxele urbane, cu cât mai puÅ£in praf. Pentru unele componentele active urma să se instaleze ulterior ÅŸi „camere albe”. Cu CSP ÅŸi ministerul am ales un teren lângă liziera pădurii Băneasa, teren care avusese un caracter agricol ÅŸi care trebuia amenajat. Cu dificultăţi, am obÅ£inut ca administraÅ£ia locală să creeze o ÅŸosea asfaltată, care lega între ele cele 2 amplasamente ale uzinei din Baicului ÅŸi Băneasa.
Eu însumi am fost invitat de conducerea companiei CSF să vizitez uzinele acesteia din FranÅ£a ÅŸi Italia timp de o lună, pentru a studia tehnologiile folosite. Compania considera un record nu numai respectarea de către noi a graficelor de instalare ÅŸi de producÅ£ie concepute de furnizori, ba chiar de multe ori în avans.
4. Ulterior, în 1962, secÅ£iile din platforma Băneasa au fost transformate arbitrar în întreprindere distinctă, sub denumirea de IPRS (Intreprinderea de piese radio ÅŸi semiconductoare). Nu ni s-a cerut avizul ÅŸi cum aceste secÅ£ii nu erau dotate cu servicii proprii distincte, uzina de bază a trebuit să creeze la Băneasa servicii funcÅ£ionale, cu transfer de personal, ceea ce n-a fost uÅŸor pentru nici una din părÅ£i. Primul său director a fost inginerul Mihai Oncescu, specializat în fabricarea rezistoarelor. Cum în acea fază peste 95% din producÅ£ia IPRS era destinată „Uzinelor Electronica”, a fost necesară crearea unui colectiv de coordonare, cu a cărei preÅŸedinÅ£ie am fost însărcinat. Odată cu dezvoltările sale ulterioare ÅŸi creÅŸterea rapidă a IPRS, peste ani, din producÅ£ia sa numai 15% a fost destinată bunurilor de larg consum, restul fiind destinat celorlalte întreprinderi din reÅ£eaua industrială a ţării, cum ÅŸi exportului, ceea ce arată marele său rol tehnico-economic, fără de care pentru o industrie modernă nimic nu ar fi fost posibil.
De asemenea, între 1962 ÅŸi 1964, „Ue. Electronica” au preluat ÅŸi unitatea de producÅ£ie ÅŸi întreÅ£inere din strada Clăbucet a Ministerului ComunicaÅ£iilor, dar ulterior aceasta a fost retrocedată, tot din dispoziÅ£ii superioare.
MenÅ£ionez un episod interesant ÅŸi inedit, important pentru dezvoltarea noastră ulterioară. La acea epocă am fost convocat într-o bună zi la locuinÅ£a lui Gheorghiu-Dej, aducând ÅŸi mostre ale producÅ£iei noastre. Intâlnirea mea cu dânsul s-a desfăşurat fără ca altă persoană să fie de faţă ÅŸi fără nici un protocol. Gheorghiu-Dej mi-a cerut să demontez aparatele aduse ÅŸi a solicitat explicaÅ£ii tehnice cu privire la fiecare produs. De asemenea, s-a interesat de procesul integrării ÅŸi de sursele de aprovizionare. Când i-am arătat o antenă de ferită fabricată în Bulgaria, acesta mi-a spus pe un ton tăios : „De la Bulgari să cumpăraÅ£i ceapă !”, ceea ce mi s-a părut ridicol. S-a liniÅŸtit când i-am spus că suntem în curs de asimilare a acestui tip de antenă. La sfârÅŸit, a adus un radioreceptor portabil japonez cu extensii de undă, destul de mare ÅŸi extrem de performant, spunându-mi : „Din astea să faceÅ£i, de ce nu aÅ£i ajuns la acest nivel” ? Cu o anumită reÅ£inere explicabilă, i-am răspuns că nu suntem Japonezi, care au o lungă experienţă în domeniu ÅŸi mii de specialiÅŸti în cercetare. Este însă un aparat scump ÅŸi nu ÅŸtiu dacă s-ar găsi mulÅ£i cumpărători pe piaÅ£a noastră. Dar dacă suntem trimiÅŸi în Japonia, vom putea învăţa ÅŸi să ne perfecÅ£ionăm. A fost de acord ÅŸi, ulterior, un grup de 6 ingineri din uzină, inclusiv subsemnatul, am făcut o vizită de studiu timp de o lună în liniile tehnologice ale concernelor Matsushita ÅŸi Sony. De altfel „Uzinele Electronica” au fost autorizate ulterior să efectueze un import de seturi de radioreceptoare tranzistorizate, cum ÅŸi seturi de televizoare de înaltă fiabilitate din Japonia, ceea ce a contribuit mult la creÅŸterea nivelului tehnic al specialiÅŸtilor noÅŸtri.
După vizita la Gheorghiu-Dej, am priceput de ce aceasta a avut loc. Peste câteva zile, a fost convocat Biroul politic al PCR, pentru a discuta măsuri de creÅŸtere a acestui sector. Din nou am fost invitat să prezint la sediul Comitetului central aceleaÅŸi produse. La ieÅŸirea din ÅŸedinţă, Gheorghiu-Dej a fost acela care explica celorlalÅ£i membri ai Biroului politic despre ce era vorba.
Imi amintesc ÅŸi o scenă grotească, demagogică. In preziua ÅŸedinÅ£ei Biroului politic, am fost convocat la cabinetul lui Gaston Marin, preÅŸedintele CSP, un intim al secretarului general. Cu emfază, acesta mi-a arătat 2 radioreceptoare portabile în funcÅ£iune, unul fabricat de noi (licenţă franceză), altul fiind de producÅ£ie japoneză. Fiind probabil informat de chemarea mea la secretarul general, a arătat că ÅŸi el se preocupă de electronică. Cu un aer grav, m-a apostrofat asupra diferenÅ£elor privind performanÅ£ele acestor aparate. Atunci am răspuns că noi n-am făcut decât să respectăm licenÅ£a franceză cu rigurozitate, iar alegerea modelului nu ne-a aparÅ£inut. M-am abÅ£inut sa-i spun că această alegere a fost făcută direct de CSP, în astfel de cazuri este necesar să fii modest ÅŸi să înghiÅ£i. Demagogia asta mi-a adus aminte de una din legile lui Murphy : „Cine ÅŸtie face. Cine nu ÅŸtie conduce. Cine nu ÅŸtie să facă, nici nu conduce, îi învaţă pe ceilalÅ£i ce ar fi de făcut ÅŸi cum trebuie să conducă”.
Ar mai fi multe scene demagogice de relatat. TotuÅŸi nu pot să rec peste unele situaÅ£ii. Astfel, deÅŸi licenÅ£a franceză prevedea obligaÅ£ia statului român de a nu transmite nici un detaliu privitoare la aceasta, mai ales către alte ţări, am fost convocat la minister pentru a mi se spune că va trebui să permit vizitarea liniei de tranzistoare de către 2 specialiÅŸti sovietici. Cum trebuia asigurată discreÅ£ia, vizita urma să se facă după plecarea echipei de lucru. Am procedat întocmai ÅŸi am însărcinat un inginer din linie, „lămurit” în prealabil, să-i conducă pe cei doi, dar să nu le dea nici un document tehnic sau economic. Am asigurat discreÅ£ia ÅŸi am supravegheat operaÅ£ia de departe. Sovieticii au stat câte 7 ore timp de 2 zile să studieze maÅŸinile ÅŸi tehnologiile.
Alte scene sunt de relatat de la CAER, unde eram preÅŸedintele delegaÅ£iei româneÅŸti la ÅŸedinÅ£ele secÅ£iei de electronică. Era prin 1960 ÅŸi ÅŸedinÅ£a avea loc la Budapesta. Printre punctele la ordinea de zi figura ÅŸi alegerea standardului de televiziune. Guvernul nostru nu luase o decizie în această privinţă ÅŸi îmi revenea sarcina de a-i anunÅ£a pe parteneri de această situaÅ£ie. Sovieticii contractaseră deja sistemul SECAM ÅŸi vroiau ca acesta să devină standard pentru toate ţările din CAER. IntenÅ£ia lor avea ca scop nemărturisit să împiedice recepÅ£ia programelor occidentale din ţările contingente cu RFG, Austria ÅŸi Jugoslavia. Timp de 2 ore delegatul sovietic a încercat să mă determine să accept propunerea lor, dar eu nu puteam să fiu de acord cu o poziÅ£ie personală contrară instrucÅ£iunilor de acasă. La un moment dat, sovieticul a început să-mi explice cu emfază care ar fi interesele României. Asta m-a enervat ÅŸi am spus : „Eu ÅŸtiam că interesele României sunt gândite la BucureÅŸti, nu la Moscova”. Din cauza tăcerii bruÅŸte care s-a aÅŸternut, ÅŸedinÅ£a s-a întrerupt. PreÅŸedinte maghiar a vrut să găsească cu mine o cale de compromis. I-am replicat că singura posibilitate este adoptarea sistemului propus de către ţările x ÅŸi y, iar că România se va pronunÅ£a ulterior, formulare care a fost acceptată în final.
Altă scenă de la CAER, în ÅŸedinÅ£a de la Leningrad, unde se discuta alegerea unui standard comun pentru cablajele imprimate. Sovieticii, bine înÅ£eles, au propus adoptarea textului GOST, la care m-am opus. Am spus că pe plan internaÅ£ional există deja un standard CEI, al cărui text a fost aprobat de multe ţări, inclusiv de URSS. Atunci de ce să lucrăm de 2 ori ? DelegaÅ£ia sovietică nici nu ÅŸtia de existenÅ£a CEI ÅŸi deci nici despre acest standard. S-a făcut o lungă pauză până s-a găsit documentul respectiv în limba rusă. Astfel, propunerea mea a fost adoptată. Concluziile (sunt mai multe) pot fi trase uÅŸor de oricine.
5. Astfel de sarcini ÅŸi modernizări rapide, care au constituit inima preocupărilor ÅŸi muncii noastre, au creat o nouă generaÅ£ie de ingineri ÅŸi de tehnicieni, dar ÅŸi de personal de execuÅ£ie, cu o experienţă profesională inedită, atât pe plan tehnic, cât ÅŸi pe planul disciplinei de respectare strictă a indicatorilor tehnico-economici, care s-au format în întreprindere ÅŸi la furnizorii de licenÅ£e. Nu pot aici sa-i menÅ£ionez pe toÅ£i, ar fi vorba de lungi liste, iar pe de altă parte am uitat cu regret numele unora, după trecerea a 50 de ani. AÅŸi menÅ£iona totuÅŸi pe inginerii Herbert Riesenberg, Octavian Juncu, Eugen Statnic, I.Fratu, Virgil Teodorescu, Sanda Popescu, Paul Apostol, Natalia Cutieru, Vintilă Popescu, Luli Bădărău, Anton Mahalnitschi, dr. chimist Pascal Popescu, Neuberger, Valentin Tanach, Bella David etc. numai din sfera concepÅ£iei. Pentru liniile de componente de la Băneasa îmi amintesc cu plăcere de Mihai Oncescu, George Åžtefănescu, Ion Ristea, Doina Didiv, Felix Lazăr ÅŸ.a. Controlul tehnic era condus cu competenţă de Mihai Alexe, care ÅŸi-a extins aria de activitate în domeniul fiabilităţii, mai ales că ulterior anumiÅ£i indicatori de fiabilitate au devenit un criteriu de recepÅ£ie a produselor de către Ministerul comerÅ£ului.
La planificare am lucrat cu economişti ca Paul Ioachim,şi Mihai Nădejde. In domeniul economic au dat deplină satisfacţie Liviu Ştefănescu şi Mihai Alexandrescu, toţi cu studii superioare. La producţie, principalii mei colaboratori au fost şeful serviciului Schwartz şi şefii de secţii.
M-am străduit să cresc ponderea salariaÅ£ilor cu studii superioare, în raport cu importanÅ£a sarcinilor. In acest scop m-am străduit să obÅ£in cât mai mulÅ£i absolvenÅ£i (stagiari), cu prilejul repartizării acestora, nu numai din sfera tehnicii. Cum Facultatea Electronică dădea absolvenÅ£i abia de 2 ani, iar numărul lor era insuficient pe economie, am căutat să atrag astfel ingineri din sectoare diferite.
Nu eram de acord cu politica restrictivă, de clasă a recrutării ÅŸi folosirii de specialiÅŸti. Astfel am angajat ÅŸi specialiÅŸti cu „dosar prost”, cu rude în străinătate, alÅ£ii ieÅŸiÅ£i din detenÅ£ie politică. Argumentarea mea : „Fabrica este cel mai bun loc de (re)educare. Dacă statul a cheltuit cu formarea acestor persoane, nu trebuie el să-ÅŸi recupereze banii prin munca acestora? In caz contrar, cum ÅŸi unde să fie ele folosite ?” Cu această argumentare am reuÅŸit să închid adese ori gura maniacilor dogmatici
Printre persoanele atrase, unele au provenit de la ICPE : Valentin Tanach ÅŸi chimista Bella David pentru ferite, profesorul Roman Stere pentru dispozitivele semiconductoare ÅŸ.a. De la Politehnică am angajat pe conferenÅ£iarii Moni Berladschi, Sigismund Åžlaiher ÅŸi chiar pe Vlad Pauker, deÅŸi în acest din urmă caz am avut mari greutăţi de aprobare „superioară”. Din alte sectoare i-am atras pe Anton Mahalnischi ÅŸi dr. chimist Pascal Popescu, care au avut un aport important, ca ÅŸi pe mulÅ£i alÅ£ii. Am înlocuit însă ÅŸi unele persoane care nu făceau faţă sarcinilor. AÅŸa am adus la conducerea sectorului financiar-contabili persoane cu experienţă, foÅŸti absolvenÅ£i ai ASE. La fel am procedat la nivelul secÅ£iilor de producÅ£ie, deÅŸi în acest ultim caz am promovat ÅŸi tehnicieni valoroÅŸi profesional ÅŸi managerial, pe care m-am putut baza, ca Nicolae Ivan la sculărie, Ion Blaier la secÅ£ia de bobinaj, I. Lazăr la secÅ£ia de electronică industrială.
O amintesc ÅŸi pe ÅŸefa mea de cabinet, Aurora Niculescu, care cu tact, inteligenţă ÅŸi abnegaÅ£ie mi-a fost de mult folos ÅŸi m-a „protejat” cu onestitate.
La începutul activităţii mele, în 1958, doar 35% din cadrele de conducere din întreprindere aveau studii superioare. In 1964, adică 6 ani mai târziu, această proporÅ£ie urcase la 85%, fără a lua în cont liniile din Băneasa, la care încă din 1962 acest procentaj era de 95%. Cum spunea Heraclit din Efes : „Schimbările fac din noi un om”.
Cum nu erau decât puÅ£ini absolvenÅ£i de ÅŸcoli tehnice ÅŸi profesionale în acea perioadă, am reuÅŸit treptat să atrag din alte sectoare peste 200 de persoane. Am ÅŸcolarizat cu scoatere din producÅ£ie de-a lungul timpului cam 400 de persoane. Cum cei mai mulÅ£i angajaÅ£i în producÅ£ie nu erau calificaÅ£i profesional, ei fiind repartizaÅ£i de instituÅ£ia „ForÅ£ele de muncă”, am organizat pentru aceÅŸtia calificarea la locul de muncă peste 2000 de persoane, ceea ce a constituit un efort organizatoric ÅŸi financiar important.
Recrutarea din afară era mult îngreunată de proletcultismul Serviciului de cadre, care făcea o selecÅ£ie politică ÅŸi de clasă foarte severă. Cei care lucrau în acea perioadă îÅŸi amintesc că în toate serviciile de acest tip din întreprinderi ÅŸi instituÅ£ii era afiÅŸată o mare lozincă : „Cadrele hotărăsc totul” (I.V.Stalin). Numai că sintagma „cadre” era fals ÅŸi demagogic utilizată ÅŸi anume nu în sensul interpretat la noi. De aceea, am hotărât ca recrutarea candidaÅ£i cu studii superioare să fie pilotată direct de mine. Unele aprobări de angajare pe care le-am dat nu au fost respectate de acest serviciu cu încăpăţânare, pe motive puerile mai ales la acea epocă de relativă deschidere (bunic popă, rude peste hotare, rude cu cazier etc.). Refuzând sarcinile pe care le-am transmis sub semnătură proprie, l-am destituit pe ÅŸeful serviciului „Cadre”, iar pe ceilalÅ£i funcÅ£ionari, raliaÅ£i la poziÅ£ia ÅŸefului lor, i-am trecut în producÅ£ie. Era un caz unic în Å£ară, dat fiind că aceÅŸtia erau ochii ÅŸi urechile organelor de partid ÅŸi ale Securităţii. Åžtiam că va fi scandal, deÅŸi aceÅŸtia erau toÅ£i fără studii, dar nu puteam accepta sabotarea acÅ£iunilor mele de niÅŸte mărginiÅ£i impertinenÅ£i. Intr-adevăr, după încercări neizbutite ale organelor de partid locale de a mă face să revin asupra măsurilor luate, a doua zi s-a înfiinÅ£at în uzină o echipă de analiză ÅŸi control trimisă de CC al PCR. AceÅŸtia au stat aici o lună, având discuÅ£ii (necunoscute de mine) cu numeroase persoane ÅŸi se pare că mulÅ£i mi-au luat apărea, inclusiv din mediul muncitoresc. In final, comisia a confirmat măsurile pe care le luasem, ca fiind justificate. Mi s-a dat un „vot de blam verbal” pentru că nu m-aÅŸi fi consultat în prealabil cu sectorul de partid (ca ÅŸi când aÅŸi fi avut vreo ÅŸansă) ; secretarul de partid a fost schimbat ÅŸi trecut în producÅ£ie pentru raliere neprincipială la poziÅ£ia abuzivă a celor destituiÅ£i ; un nou secretar de partid, din cadrul activului CC a fost instalat (din fericire, acesta era cultivat ÅŸi inteligent, ne-am înÅ£eles ÅŸi am rămas chiar prieteni) ; a fost instalat un nou ÅŸef al serviciului de cadre, un ofiÅ£er superior din serviciul politic al armatei (un alt om inteligent, cu care m-am înÅ£eles perfect). „Lovitura de pedeapsă” s-a dovedit în realitate un adevărat cadou pentru întreprindere ÅŸi pentru mine. Åžansă…
De altfel, atmosfera politică în uzină, ca peste tot, era tulbure, din cauza pretenÅ£iilor organului de partid, de fapt incompetent, de a avea ultimul cuvânt în toate problemele. Sindicatul, ÅŸi el incompetent, avea de asemenea pretenÅ£ii, dar mai modeste. A trebuit să adopt o atitudine cât mai diplomatică, cedând doar în probleme neesenÅ£iale, că doar nu eram iraÅ£ional, ca să accept măsuri nesăbuite, contrarii intereselor întreprinderii. Imi aminteam mereu cuvintele înÅ£eleptului Confucius : „ Natura ne aseamănă, educaÅ£ia ne deosebeÅŸte”.
Mai periculoase erau unele camarile, care complotau unele contra altora ÅŸi chiar împotriva secretarului de partid. Pornind de la abuzuri comise de fotograful întreprinderii, una dintre camarile răspândise zvonul că secretarul de partid îÅŸi alegea partenere efemere dintre pozele licenÅ£ioase făcute unor tinere din producÅ£ie. Era adevărat că fotograful executase contra bani astfel de fotografii, restul era calomnie. Unii au încercat să mă atragă de partea lor, precum ÅŸi pe inginerul ÅŸef Constantin Faur, în cabala lor, dar bine înÅ£eles că i-am refuzat. Ca să se răzbune pe noi, aqceÅŸtia ne-au băgat ÅŸi pe noi doi în grupa „profitorilor”. Cum zvonurile nu se mai potoleau, iar organul superior de partid nu acÅ£iona, m-am adresat ministrului, spunând că eu nu mă mai prezint la lucru dacă acest abces nu este rezolvat. ÅžedinÅ£a politică, organizată drept urmare, i-a făcut de râs pe complotiÅŸti, care n-au ÅŸtiut să spună nici când, nici cum ÅŸi de la cine au aflat de această poveste. Bine înÅ£eles că au fost sancÅ£ionaÅ£i pe linie de partid, pentru neprincipialitate.
In alte cazuri, unele persoane cu muncă de răspundere displăceau organului politic, mai ales dacă era vorba de Evrei. AÅŸa l-au exclus din partid pe constructorul ÅŸef Herbert Riesenberg, pe motiv că la primirea în partid a ascuns faptul că tatăl său suferise în trecut o condamnare pentru deÅ£inere ilegală de piese de aur. Eu l-am păstrat în funcÅ£ie, fiind un om capabil, cu educaÅ£ie riguroasă de bucovinean, iar la insistenÅ£ele BOB de a-l schimba am explicat că pentru moment nu aveam cu cine să-l înlocuiesc. Dar nici ei nu au avut o propunere…Peste câteva luni, când se întinsese coarda prea tare, am fost nevoit, cu părere de rău, să-l reîncadrez pe Riesenberg ca inginer principal. El a fost afectat pe bună dreptate ÅŸi după aceea a emigrat în Israel. AÅŸa am pierdut astfel încă un cadru valoros.
Un alt moment critic a constituit descoperirea unei escrocherii grave din întreprindere. Åžeful serviciului vânzări scotea cu forme false aparate pe poarta întreprinderii, care se vindeau ilegal de complici din reÅ£eaua comercială de stat, împărÅ£indu-si câÅŸtigurile. O comisie de anchetă, din care nu lipsea ÅŸi Securitatea, s-a instalat în uzină. Curând, comisia s-a prezentat la mine, spunând că au constatat că cei vinovaÅ£i aveau „condiÅ£ii favorabile”, deoarece spaÅ£iile de depozitare nu erau suficiente ÅŸi deci unele aparate erau depozitate afară, pe o rampă, sub prelate. Nici măcar nu l-au chestionat pe directorul adjunct, ale cărui competenÅ£e erau tocmai vânzările ÅŸi serviciul de control la porÅ£ile uzinei. Le-m răspuns că situaÅ£ia ne era cunoscută, dar întreprinderea nu putea executa lucrări de investiÅ£ii, acest gen de cheltuieli fiind monopolul CSP si al ministerului. Atunci m-au întrebat dacă am solicitat sau nu astfel de fonduri. Le-am răspuns pozitiv, urmând să le prezint documentul a doua zi. Remarcasem însă transparenÅ£a intenÅ£iilor lor de a mă pune sub acuzaÅ£ie de neglijenţă în serviciu. Am strâns vreo 20 de scrisori în acest scop, adresate diverselor organe de stat ÅŸi de partid de-a lungul unui an, de care în parte ÅŸi uitasem. Comisia a părut dezamăgită ÅŸi atunci i-am întrebat dacă vor cere explicaÅ£ii forurilor respective. S-au scuturat de această idee ca de o chestiune stupidă . „Quod licet Jovi, non licet bovi”… IntransigenÅ£a principială se oprea la uÅŸile celor mari ÅŸi puternici !
Dar ÅŸi unii cu muncă de răşpundere se pretau la meschinării. Am trimis în FranÅ£a un inginer principal, în legătură cu derularea unui contract. Cu acest prilej, l-am rugat sa-mi aducă o cărÅ£ulie cu subiect istoric (cazul Cadoudal din timpul revoluÅ£iei franceze). Era vorba de o carte care valora 5 RON în banii de azi. La întoarcere el mi-a adus cartea, dar s-a grăbit să mă denunÅ£e Securităţii. Până ÅŸi acestora li s-a părut cazul atât de meschin, ca m-au informat, cu un aer amuzat. Am devenit mai prudent, dar este foarte dificil să ai sentimentul că la fiecare pas ai un delator. Drept care am hotărât ca o dată pe săptămână să reflectez la probleme, fără să iau nici o hotărâre importantă în acea zi, pentru a reflecta mai mult. Cred că această hotărâre m-a ajutat mult pe plan psihologic.
In altă ordine de idei, m-am străduit să încurajez specialiÅŸtii, în special pe ingineri, să scrie articole tehnico-ÅŸtiinÅ£ifice în revistele de profil, dar ÅŸi cărÅ£i la Editura Tehnică, pentru adâncirea propriei lor specializări, dar mai ales pentru formarea altora în domeniu. Inceputul a fost dificil, dar unii au răspuns la aceste îndemnuri. Printre aceÅŸtia s-au numărat Paul Apostol, Natalia Cutieru, M.SiliÅŸteanu, Virgil Teodorescu ÅŸ.a. Eu însumi am publicat la Ed. Tehnică o carte despre depanarea radioreceptoarelor, editată ÅŸi în maghiară. De asemenea, în revista „TelecomunicaÅ£ii”, dirijată de profesorul Cartianu, am publicat articole privind dezvoltarea uzinei, tehnologiile moderne, tipurile de produse, tehnologia feritelor moi ÅŸi dure, tehnologia lipiturilor în electronică (cu P.Popescu), optimizarea dimensionării transformatoarelor de reÅ£ea (cu S. Åžlaiher). Profesorul Cartianu era conÅŸtient de lipsurile existente în pregătirea tehnologică a studenÅ£ilor electroniÅŸti. De aceea el stimula publicarea de lucrări cu caracter tehnologic. Pe această linie, am determinat un grup de ingineri să scriem împreună, la Ed. Tehnică, o lucrare despre tehnologia componentelor electronice, redactată în perioada 1961/62.
6. Pe durata funcÅ£ionării mele la Electronica (1958 – 1964), producÅ£ia de aparate electronice a fost următoarea :
Anii
1958
1960
1964
CreÅŸterea 1964/1958
Radioreceptoare (buc.)
138.000 (cu integrare slabă)
166.000 (integrate)
271.000
de 2 ori
din care tranzistorizate
-
nesemnificativ
130.000
-
Televizoare (buc.)
-
-
80.000
-
Valoarea producţiei (milioane lei)
132
201
525
de 4 ori
Primele radioreceptoare tranzistorizate au fost produse în 1960. Primul radioreceptor cu tuburi cu extensie de bandă ÅŸi UUS („Enescu”), proiectant Nona Millea, a fost fabricat în 1960. Primele televizoare (15.000 bucăţi) au fost fabricate în 1961. Practic, integrarea totală a televizoarelor, în afară de tuburile electronice (din import) ÅŸi a cinescoapelor (fabricate pe platforma Pipera pe bază de licenÅ£e Vest), a început în 1964.
In tabelul de mai sus nu figurează valoarea produselor SecÅ£iei de componente electronice de la Băneasa. Valoarea acestora nu se raporta separat, deoarece era vorba de componente care se integrau în producÅ£ia finită de aparate, adică în producÅ£ia marfă - singura care se raporta ÅŸi intra în statistici.
In afară de cele de mai sus, uzina a montat câteva mii de magnetofoane (licenţă Tesla) ÅŸi a fabricat câteva sute de combine muzicale (radioreceptor + televizor + magnetofon).
In SecÅ£ia de electronică industrială s-au produs unele aparate medicale, aparate de măsurarea umidităţii cerealelor etc. , începând din 1959. Incepând din 1961/62 s-a fabricat aparatură militară, cu documentaÅ£ia pusă la dispoziÅ£ie de MFA : căutătoare de mine, aparate de teletransmisiuni militare, care s-au diversificat începând din perioada 1963/64.
O problemă care ne dădea bătaie de cap era întreÅ£inerea aparatelor în termenul de garanÅ£ie. Prin decizie superioară, sarcina fusese preluata de CooperaÅ£ia meÅŸteÅŸugărească, prin reÅ£eaua sa din toată Å£ara. Numai că, prin creÅŸterea producÅ£iei ÅŸi prin integrare, aveam de rezolvat chestiunea fiabilităţii, iar CooperaÅ£ia era incapabilă să ne furnizeze date, cu toate că era obligată prin contract să o facă. Ei primeau de la noi un lot important de piese de schimb ÅŸi o sumă fixă forfetară pentru fiecare aparat vândut, dar obligaÅ£iile în sens opus lăsau foarte mult de dorit. Am găsit o soluÅ£ie pentru a rezolva măcar parÅ£ial informaÅ£iile de comportament ale aparatelor în exploatare. Anume, am păstrat un mic centru de depanare al uzinei, subordonat Serviciului CTC, ceea ce avea un dublu scop : furnizarea de statistici sigure de defectări, fie ele referitoare doar la un mic eÅŸantion al fabricaÅ£iei ; asigurarea depanării rapide în urma unor reclamaÅ£ii provenite de la personalităţi. Centrul era animat de un specialist remarcabil - inginerul Simionescu. Rata depanării radioreceptoarelor ÅŸi a televizoarelor era, din păcate, foarte ridicată (incluzând ÅŸi reclamaÅ£iile fanteziste), rată practic de 80%, variabilă după tipul aparatului. Pe măsura înlocuirii cablajelor filare cu cablaje imprimate, începând din 1961, această rată a scăzut sensibil. Cei mai spectaculoÅŸi indicatori de fiabilitate s-au obÅ£inut în cazul radioreceptoarelor portabile ÅŸi a televizoarelor pe bază se seturi japoneze (radio ÅŸi televiziune), iar cele mai slabe performanÅ£e au fost obÅ£inute în cazul seturilor TV poloneze. Componentele SecÅ£iei Băneasa se comportau foarte bine. Pe total, cheltuielile legate de procesul de depanare în termen de garanÅ£ie se ridicau până la 5,5% din preÅ£ul de cost (manoperă, materiale ÅŸi componente). Ulterior, uzina a întreprins studii sistematice ÅŸi teste referitoare la fiabilitate, care au fost introduse în procesul de fabricaÅ£ie curentă, cu efecte pozitive.
Pentru a mă documenta asupra defecÅ£iunilor din reÅ£eaua comercială ÅŸi din reÅ£eaua de depanare, din punct de vedere tehnic, financiar ÅŸi de prestigiu, am întreprins personal un circuit în oraÅŸele principale ale României, dar ÅŸi din mediul rural, timp de 3 săptămâni, vizitând magazine, depozite ale comerÅ£ului ÅŸi centre de depanare. Am fost extrem de dezamăgit de primitivitatea comerÅ£ului în primul rând : vânzători de produse electronice fără cea mai mică formare profesională; depozite nepotrivite, improvizate în subsoluri de blocuri de locuit, adesea inundate sau prădate; lipsa oricăror evidenÅ£e privind defectele constatate în magazine etc. La atelierele de depanare ale CooperaÅ£iei cei mai mulÅ£i depanatori erau prea sumar instruiÅ£i ÅŸi prea puÅ£ini absolviseră o ÅŸcoală tehnică; din discuÅ£ii rezulta că nici nu se prea pricepeau la identificarea defectelor, nu notau date ÅŸi nu furnizau nici o statistică etc. Autorităţile locale erau la curent cu situaÅ£ia, dar păreau neputincioase. Aveam, evident, partea noastră de răspundere cu privire la un nesatisfăcător nivel de calitate, dar reÅ£eaua comerÅ£ului de stat ÅŸi atelierele de depanare ale CooperaÅ£iei erau cu totul deplorabile. Aspectele negative din activitatea comercială ÅŸi de depanare, făcute în urma constatărilor concrete pe teren, influenÅ£au negativ viziunea populaÅ£iei asupra calităţii produselor „Uz. Electronica”. IntervenÅ£iile noastre pe lângă ministerul nostru, cel al comerÅ£ului ÅŸi al cooperaÅ£iei (câteva zeci de pagini de studii ÅŸi analize concrete), au rămas fără rezultate. Atunci, fiind susÅ£inuÅ£i ÅŸi de autorităţile locale, am propus preluarea în sarcina uzinei a întregii reÅ£ele de depanare, dar numai a produselor noastre. Din păcate, n-am obÅ£inut câÅŸtig de cauză. Iarăşi un exemplu când o problemă importantă ar fi putut să găsească o soluÅ£ie pozitivă, dar dogmele organizării statale ÅŸi lipsa de coordonare a structurilor sale au ieÅŸit victorioase, ca de obicei.
La un personal atât de numeros, aspectele sociale au constituit pentru mine o preocupare majoră, care – paradoxal – lipsea destul de mult din activitatea sindicală. Principalul aspect se refereau la câÅŸtigurile personalului. De aceea m-am zbătut să obÅ£in de la minister un fond de salarii cât mai corespunzător ÅŸi, pe această bază, am ridicat salariile tuturor categoriilor de personal la plafoanele legale maxime sau aproape de acestea, dar pe bază de rezultate individuale ale muncii. Am interzis orice exagerare în stabilirea normelor pentru personalul din producÅ£ie (ca fost tehnolog cunoÅŸteam bine domeniul). Acordarea primelor, condiÅ£ionate de realizarea indicatorilor de plan, a fost permanent posibilă. In acordarea lor am anulat orice automaticitate, primând rezultatele personale, ceea ce a fost acceptat de toÅ£i, dar mi-a adus ÅŸi unele antipatii din partea celor cu concepÅ£ii „egalitariste” (săracii dogmatici !…).
Am transferat în uzină (personal ÅŸi bază materială) de la Institutul de psihologie al Academiei, cu acordul bucuros al directorului său – academicianul Ralea, „Laboratorul de psihologia muncii industriale ÅŸi ergonomie”. Acesta practic ÅŸoma, nici o întreprindere nu vroia sa aplice metodele moderne preconizate de aceÅŸti cercetători. După modelul marilor întreprinderi occidentale (pe care-l studiasem cu atenÅ£ie), odată instalat în uzină, i-am dat acestui laborator sarcina să verifice ÅŸi să avizeze, pe bază de teste, orice persoană care urma să fie angajată în benzile de montaj. Căci era un lucru bine stabilit că nu orice persoană ÅŸi la orice vârstă este capabilă să lucreze în condiÅ£ii de ritmicitate ÅŸi repetibilitate. Unii troglodiÅ£i din uzină (teoria oamenilor „egali”) au protestat, eu mi-am văzut de treabă ÅŸi rezultatele muncii din benzi au devenit mult mai bune.
Vestiarele au fost redimensionate odată cu crearea noilor spaÅ£ii, precum ÅŸi grupurile sanitare, eliminând primitivitatea anterioară. Cantina a fost lărgită, redotată ÅŸi modernizată, meniurile au fost mult mai acceptabile. Acolo luau masa, fără favoruri speciale, ÅŸi cadrele de conducere, eu inclusiv. In fine, am schimbat total soluÅ£ia de îngrijire a sănătăţii personalului, care era asigurată numai de un medic ÅŸi o infirmieră. M-am pus de acord cu ministrul sănătăţii – profesorul Burghele, instalând în uzină, în spaÅ£ii special amenajate, un mic centru de cercetare a sănătăţii în mediul uzinal. Centrul era dotat de Ministerul sănătăţii ÅŸi deservit de 5 medici de calitate profesională recunoscută. SoluÅ£ia aceasta a fost salutată cu multă bucurie de toÅ£i salariÅ£ii.
Precizez că toate aceste beneficii sociale s-au aplicat încă de la început salariaÅ£ilor de pe platforma Băneasa, mai ales că acolo toate construcÅ£iile erau noi, prilej cu care s-au dimensionat corespunzător spaÅ£iile sociale. Această tradiÅ£ie s-a păstrat ÅŸi ulterior.
Pentru o mai bună informare internă, am decis în 1963 editarea unui săptămânal intern, sub denumirea omonimă a uzinei, la care eu am participat cu articole nu de puÅ£ine ori. Exista astfel posibilitatea de a face unele anunÅ£uri, de a explica unele măsuri ale conducerii, se dădea posibilitate personalului de a se exprima, se făceau cunoscute metode bune ÅŸi rele în munca noastră, cu toată tendinÅ£a organelor politice de a transforma această tribună într-un instrument propagandistic .
MenÅ£ionez că în 1963 colectivul „Uzinelor Electronica” a obÅ£inut o mare satisfacÅ£ie. In cadrul „întrecerilor socialiste” pe Capitală, colectivul nostru a câÅŸtigat aceste întreceri, obÅ£inând distincÅ£ia denumită „steagul roÅŸu de producÅ£ie” pe BucureÅŸti, adică locul I. DistincÅ£ia a fost acordată într-un cadru oficial, salariaÅ£ii noÅŸtri fiind satisfăcuÅ£i de recunoaÅŸterea meritelor muncii lor.
Notă: Å¢in să precizez că unele cifre prezentate aici provin din memorie, deci au un caracter relativ, dar apropiate mult de realitate. Nu am Å£inut un jurnal (era ÅŸi periculos) ÅŸi nici n-am scos din întreprindere documente sau statistici. O serie de date precise le-am extras dintr-un studiu monografic serios, cu privire la evoluÅ£ia „Uzinelor Electronica”, redactat în 1985 de un colectiv condus de inginerul Marin Purcea. Eu am beneficiat de o copie a acestuia, pusă la dispoziÅ£ia mea prin gentileÅ£ea doamnei Nona Millea. Mi-a lipsit însă un studiu similar cu privire la platforma Băneasa.
N-aÅŸi dori să dau un caracter triumfalist privind realizările colectivului de salariaÅ£i ai „Uzinelor Electronica”, nici în privinÅ£a aportului meu personal. Dar faptele sunt încăpăţânate iar prin obiectivitatea relatărilor ÅŸi a cifrelor prezentate este o onoare pentru mine să relevez succesele tehnice ÅŸi economice ale salariaÅ£ilor, care au fost obÅ£inute în perioada celor 6 ani de prezenţă a mea la conducerea „Uzinelor Electronica”. Evident că am avut ÅŸi eÅŸecuri, unele destul de grave, din fericire pe durate relativ scurte ÅŸi cu recuperarea neîmplinirilor respective. Multe au provenit din cunoaÅŸterea limitată a tehnologiilor necesare, din partea personalului ingineresc ÅŸi economic, inclusiv a mea, a metodeleàr de lucru, a supra- sau sub-evaluării situaÅ£iilor întâmpinate. Lipsa de suficientă experienţă tehnologică a cadrelor tehnice de toate nivelurile, lipsurile de tradiÅ£ie industrială ÅŸi de disciplină ale personalului de execuÅ£ie, au influenÅ£at negativ în primul rând aspectele de calitate ÅŸi fiabilitate. Altele au fost subiective, formaliste, legate de forÅ£a antagonistă a sistemul politic existent în Å£ară, preocupat demagogic aproape numai de cantitate. Evident că ne-am străduit să corijăm, în măsura posibilităţilor, toate aspectele negative ale activităţii noastre, de care eram conÅŸtienÅ£i.
Astfel, concepÅ£ia ÅŸi fabricarea primului radioreceptor portabil (tranzistorizat), de concepÅ£ie proprie ÅŸi integrat complet, ne-a dat multe necazuri în producÅ£ie, acesta nefiind stabil ÅŸi implicând durate inacceptabil de lungi pentru operaÅ£iile de reglare. Cum acest aparat era un sortiment obligatoriu din planul de stat, trebuia să facem orice pentru realizarea acestui obiectiv, cel puÅ£in cantitativ. Cum eram deja la începutul lunii decembrie, am hotărât să amenajez un mare spaÅ£iu destinat montajului ÅŸi reglajului acestui tip de aparat, mobilizând tot aparatul tehnic, inclusiv inginerii din serviciile de concepÅ£ie. Fiecăruia i s-a dat o porÅ£ie, adică sarcina montării ÅŸi reglajului a unei cantităţi comensurabile. OperaÅ£ia a avut un mic randament, dar ea s-a încheiat cu bine în ultimul moment, adică în noaptea Anului nou, moment în care am sărbătorit cu toÅ£ii acest eveniment în cadrul unei mese festive.
Greutăţi am avut ÅŸi la asimilarea radioreceptorului Enescu, în principal din lipsă de soluÅ£ii tehnologice adecuate privind fabricarea blocului UUS. Cum nici profesorii de la Facultatea de electronică nu ne-au putut da soluÅ£ii, acestea au fost totuÅŸi concepute de colectivul propriu. Au mai fost ÅŸi alte întârzieri, pe care însă am putut să le recuperăm, dar cu eforturi deosebite, întregul personal consimÅ£indu-le, în vederea îndeplinirii „sacro-sancte” a indicatorilor de plan, în cadrul „religiei marxiste”. Am aplicat ÅŸi o metodă specială, deÅŸi neregulamentară : lunar lansam un plan cu 8-10% mai mare decât cel oficial, care amortiza unele întârzieri ÅŸi deficienÅ£e neprevăzute. Aici erau eforturi mari de făcut, pentru asigurarea stocurilor necesare de către celelalte secÅ£ii din uzină, cum ÅŸi de personalul Serviciului aprovizionării. La acest sector am avut persoane cu simÅ£ de răspundere, cum erau Rădulescu ÅŸi Comănici.
De-a lungul anilor am avut unele dispute ÅŸi discuÅ£ii în contradictoriu cu organele ministerului ÅŸi cu organele de partid. Cu cei din minister m-am înÅ£eles în cele din urmă, pe considerente profesionale logice, susÅ£inute de explicarea tehnico-economică a concepÅ£iilor noastre, îndeplinirea sarcinilor de plan fiind argumentul suprem, ceea ce era esenÅ£ial pentru aceÅŸtia. Cu organele de partid era mai dificil. Argumentarul nostru folosit pe linie de stat nu stătea totdeauna în picioare când era vorba de dogme, căci dogma era mai presus de realităţi, iar de cele mai multe ori, inteligenÅ£a nu folosea la nimic. Tocmai de aceea eram obligat, pentru ca analizele să nu ia o turnură nefavorabilă, să declaram că toate succesele noastre erau datorite aplicării politicii partidului, iar părÅ£ile negative la asumam, luându-ne obligaÅ£ia autocritică de a ne corija. Era preÅ£ul de plătit, deoarece multe dintre rezultatele bune erau obÅ£inute prin conturnarea metodelor dogmatice impuse de partid.
Uneori eram obligat, în faÅ£a unor poziÅ£ii extremiste ale interlocutorilor mei politici, să recurg la aceeaÅŸi metodă ideologică. Intr-adevăr, citisem mii de pagini din textele clasice marxiste, din Marx, Engels, Lenin, Stalin. Urmasem ÅŸi cursurile de 2 ani ale Universităţii serale de partid. Studiam regulat documentele ÅŸi declaraÅ£iile PCR, cum ÅŸi, mai ales, discursurile secretarului general al acestuia. Uneori, teze corecte ÅŸi de bun simÅ£ din discursuri oficiale îmi foloseau, deoarece folosindu-le ca scut, adversarii mei în discuÅ£ie nu puteau riposta. Cum să se poziÅ£ioneze contra unor recomandări ale lui Gheorghiu-Dej, din care cea mai importantă pentru mine era aceea care decreta (revoluÅ£ionar) că directorul unei întreprinderi era declarat „conducătorul unic” al acesteia. Era o poziÅ£ie nouă, poziÅ£ionată la 180° faţă de o practică contrară aplicată până atunci, cu consecinÅ£e economice puternic negative, datorate amestecului incompetent al organelor locale de partid ÅŸi sindicat în treburile unităţilor economice. Ceea ce nu însemna că undeva nu se nota ceva în dosarul meu. Dar nu aveam pragmatic altă soluÅ£ie, mai ales dacă vroiam să discut cinstit cu propria mea conÅŸtiinţă .
De multe ori, când nu reuÅŸeam să conving, poziÅ£ia mea era constantă în faÅ£a organelor de stat ÅŸi de partid, declarând următoarele : „Mi s-a dat o sarcină ÅŸi înÅ£eleg să o îndeplinesc onest, cu metode pe care le consider logice ÅŸi verificabile prin rezultatele pozitive obÅ£inute. Dacă aceste metode nu convin, eu nu cunosc altele, deci în consecinţă vă rog să mă schimbaÅ£i. De altfel mi-aÅ£i face un serviciu, deoarece aÅŸi termina cu răspunderi colosale ÅŸi cu lipsa mea cronică de timp, datorată programului meu de muncă mereu prelungit.” Am avut ocazia să reiterez această frază de mai multe ori, mai ales că o spuneam cu sinceritate ÅŸi convingere. Mă conformam cuvintelor înÅ£elepte ale lui Spinoza : „ Las pe fiecare să trăiască după conÅŸtiinÅ£a sa, cu condiÅ£ia să-mi fie permis să trăiesc în libertate”. Åži recunoscusem ÅŸi justeÅ£ea spuselor lui Konrad Adenauer : „ToÅ£i trăim sub acelaÅŸi cer, dar nu toÅ£i avem acelaÅŸi orizont !” Nu am căutat nici să fiu iubit de cei mari, nici să fiu înÅ£eles. La minister am călcat doar de câteva ori în 6 ani. Dacă rezultatele muncii mele sunt bune, prefer să rămân eu însumi, nici linguÅŸitor, nici prea supus.
Cam la 6 ani de la numirea mea ca director, într-o bună zi a anului 1964, am fost chemat de ministru (nu era acelaÅŸi). PuÅ£in stânjenit, acesta m-a anunÅ£at că se vedea nevoit să mă înlocuiască. Primul secretar al organizaÅ£iei de partid a Capitalei – Florian Dănălache i-a cerut acest lucru, în mod insistent. „L-am întrebat” a zis ministrul, care este motivul acestei cereri, deoarece noi considerăm că Lăzaroiu a dat rezultate excelente în munca sa , chiar dincolo de ceea ce am sperat”. Dănălache : „Cunosc, sunt de acord, numai că el conduce întreprinderea cu metode capitaliste ÅŸi astfel el constituie un prost exemplu pentru alÅ£i directori de întreprinderi”. M-am gândit pe loc că, din punctul de vedere al unui mărginit dogmatic, poate că avea dreptate. Åži mai ÅŸtiam că pentru a înÅ£elege că eÅŸti prost, trebuie mai întâi să-Å£i meargă capul ! Prin contrast, la celălalt cap de lume, un înÅ£elept spunea poporului său : „PuÅ£in importă că pisica este albă sau neagră, important este să prindă ÅŸoareci !” (Deng Xiaopin).
Eu n-am contestat nimic, deoarece era dreptul legal al ministrului să numească ÅŸi să demită cadrele de conducere care intrau în nomenclatura lui. După o pauză de câteva secunde, ministrul a adăogat : „Eu am nevoie de dumneata, îÅ£i cunosc capacităţile. De aceea te trimit la ICPE dacă eÅŸti de acord, ca director adjunct ÅŸtiinÅ£ific, postul fiind girat în prezent. Nu pot intra în conflict cu Dănălache. Dar îÅ£i voi da ÅŸi delegaÅ£ie de director „plin”. Am acceptat cu plăcere, gândindu-mă la cugetările lui Nicolae Iorga . „Omul trebuie să aibă ÅŸi prieteni, ÅŸi duÅŸmani. Prietenii îl învaţă ce să facă, duÅŸmanii îl obligă să facă ce trebuie. Există succese care te înjosesc ÅŸi înfrângeri care te înalţă”.
Cercetarea era o plăcere pentru mine, iar trecerea mea la institut o apreciam ca pe o favoare. Peste un an, acest Dănălache, denumit ÅŸi satrapul de la Capitală” după mărturiile lui Vladimir Tismăneanu, a„fost ”rotit” de partid. Atunci ministrul ÅŸi-a adus aminte de cazul meu ÅŸi mi-a dat decizie definitivă de director „plin”, cum se exprima el. Morala este multiplă ÅŸi uÅŸor de formulat de oricine.
Ca director al „Uzinelor Electronica” a fost numit inginerul ÅŸef – Constantin Faur, un om capabil ÅŸi manierat. Era o bună alegere, care s-a confirmat. Uzina ÅŸi-a continuat destinul, adică dezvoltarea sa, a produs noi aparate ÅŸi echipamente, ba chiar ÅŸi „pui” specializaÅ£i.
MenÅ£ionez aici că regula de a promova în sistemele etatiste, zise „socialiste” era aceea a centralizării oricăror numiri, la dispoziÅ£ia exclusivă a forurilor superioare. De aceea, în viaÅ£a mea nu am făcut decât o singură dată cerere pentru obÅ£inerea unui post ÅŸi anume în 1949, cu prilejul primei mele angajări, la terminarea studiilor ÅŸi obÅ£inerea diplomei de inginer. Toate celelalte funcÅ£ii pe care le-am îndeplinit au fost rezultatul hotărârilor forurilor superioare. Åži niciodată nu am formulat o pretenÅ£ie de avansare, inclusiv cu privire la salariu.
Dar soarta a hotărât să ne mai întâlnim, adică eu ÅŸi uzina. In 1969 am fost numit director general, pentru industria electrotehnică, electronică ÅŸi de automatizări, din Ministerul industriei de construcÅ£ii de maÅŸini. La acea epocă, „Uzinele Electronica” se dezvoltaseră într-atât ÅŸi cu o gamă de sortimente foarte largă, încât fusese necesar să se creeze pentru ea spaÅ£ii noi pe platforma Pipera, alături de alte întreprinderi ale Departamentului. Acolo s-au reamplasat benzile de montaj pentru radioreceptoare ÅŸi televizoare.
In acest timp, prin 1970, „Uzinele Electronica” s-au blocat, intrând într-o perioadă în care nu mai reuÅŸeau să-ÅŸi îndeplinească sarcinile. In faÅ£a acestei situaÅ£ii care nu părea să aibă soluÅ£ie, ministrul m-a însărcinat să conduc direct întreprinderea, în mod temporar, suprapunându-mă conducerii existente. Aveam sarcina de a o redresa, păstrând ÅŸi atribuÅ£iile mele din minister, unde însă nu mai aveam timp să mă duc. Nu intru în analiza cauzelor, a deficienÅ£elor constatate. Unele Å£ineau de greÅŸeli proprii tehnice, de organizare ÅŸi management ; altele depindeau de furnituri non-continui din partea altor întreprinderi (inclusiv IPRS) ; dar ÅŸi de relaÅ£ii dificile cu Ministerul comerÅ£ului, toate fiind fenomene care scăpaseră de sub control. Ca director general am putut restabili în câteva zile fluxurile ritmice ale întreprinderilor furnizoare, cu sprijinul direct al ministrului. Cât priveÅŸte Ministerul comerÅ£ului am stabilit un modus vivendi care dădea satisfacÅ£ie ambelor părÅ£i, prin organizarea unui proces de recepÅ£ie sever, dar bine definit ÅŸi posibil de realizat de uzină (recepÅ£ia presupunea teste, care până atunci nu fuseseră efectuate a priori de controlul tehnic propriu !). Am aplicat obiÅŸnuitul meu stil de conducere, care nu-i plăcuse lui Dănălache, cu un program de muncă personal de la orele 6°° la 23°°. Am stabilit sarcini concrete ÅŸi grafice pentru fiecare linie, secÅ£ie ÅŸi serviciu intern, impunând ca nimeni să nu plece acasă înainte de a-mi raporta personal îndeplinirea sarcinilor din grafice ÅŸi asta până la intrarea în normal, incluzând ÅŸi recuperarea restanÅ£elor din perioada precedentă. Am fost nevoit să schimb din posturi de conducere câteva persoane, puÅ£ine, care nu erau capabile să Å£ină ritmurile pe care le impusesem. MulÅ£i din uzină lucraseră cu mine, alÅ£ii era noi, nu mă cunoÅŸteau, dar cu toÅ£ii m-au ascultat ÅŸi după o lună situaÅ£ia era stabilizată, iar toÅ£i indicatorii de plan au fost realizaÅ£i la cheie.
Din păcate, după un alt an, dificultăţi de dezvoltare rapidă s-au manifestat din nou, uzina intrând într-un alt ciclu de nerealizări. Am fost din nou desemnat pentru redresarea situaÅ£iei, deÅŸi astfel de sarcini nu intrau în atribuÅ£iile mele normale, dar am acceptat însărcinarea din respect pentru ministru. Unele cauze erau similare cu cele precedente, altele aveau origini noi. Tot în decurs de o lună ÅŸi în condiÅ£ii similare am reuÅŸit redresarea uzinei ÅŸi obÅ£inerea la cheie a tuturor indicatorilor. Dacă eu puteam să obÅ£in rezultatele menÅ£ionate, mă întrebam de ce, în condiÅ£ii normale, conducerea ÅŸi colectivul unei întreprinderi nu pot continua firul unei activităţi corecte. Totul este o chestiune de voinţă, pricepere, iniÅ£iativă ÅŸi stil de antrenare a întregii echipe pentru obÅ£inerea scopului propus. In orice caz, în ce mă priveÅŸte, nu m-am considerat niciodată un „deus ex machina”, deoarece aÅŸa ceva nu există. Rolul personalităţii este real, dar nu la infinit. Iar toÅ£i cei care m-au înÅ£eles ÅŸi au pus umărul, ca ÅŸi mine, la aceeaÅŸi operă, au rămas în memoria mea, chiar dacă unele nume îmi scapă în prezent. Fără îndoială, profesiunea mea mi-a dat satisfacÅ£ii în viaţă ÅŸi de „capitolul Electronica” nu am de ce să roÅŸesc. Iar toate dificultăţile ÅŸi adversităţile întâlnite, inclusiv în viaÅ£a privată, m-au convins de marele adevăr, care se exprimă astfel : UÅžURINÅ¢A DE A FI ÅžI DIFICULTATEA DE A EXISTA.
Acum, cu prilejul acestor mărturii, la 20 de ani de la schimbarea regimului politico-economic în România, nu pot decât să deplor, ca atâÅ£ia alÅ£ii, distrugerea operei noastre înfăptuită timp de o generaÅ£ie. DispariÅ£ia în mare parte a industriei electrotehnice ÅŸi electronice din Å£ara noastră este o vină majoră a celor care au condus greÅŸit, chiar criminal, destinele României de 20 de ani încoace. Desigur că ei trebuie să răspundă dacă nu în faÅ£a justiÅ£iei oamenilor, atunci cel puÅ£in în faÅ£a istoriei, dacă mai avem o istorie.