Câteva consideraţii asupra introducerii radiofoniei în România, de Ing. Lenuţa Chiriţă

Muzeul Stiintei si Tehnicii ”Stefan Procopiu” IaÈ™i

InvenÅ£ia radioului, ca de altfel toate marile descoperiri, este un cumul de cercetări ÅŸi experienÅ£e anterioare la care au contribuit mulÅ£i oameni de ÅŸtiinţă din toată lumea.. După ce James Clerk Maxwell descoperă legile matematice ale undelor electromagnetice (1865), Heinrich Hertz demonstrează experimental existenÅ£a acestora (1888) ÅŸi Eduard Branly construieÅŸte detectorul de unde electromagnetice denumit "cohereur"[1] (1890), inventatorii se gândesc la folosirea undelor electromagnetice ca mijloc de comunicare.

Alexander Popov (1859-1906), un electrotehnician rus, a construit un aparat detector de descărcări electrice în atmosferă, căruia i-a mărit sensibilitatea cu un paratrăsnet, de fapt prima antenă de recepÅ£ie. La 7 mai 1895, Popov prezenta o comunicare la Universitatea din Petersburg despre posibilitatea transmiterii la distanţă a undelor electromagnetice, demonstrată practic în anul 1896 printr-o transmisie radiotelegrafică pe distanÅ£a de 250 m[2].

Guglielmo Marconi (1874-1937), fizician italian, experimentează în iunie 1895 la Pontecchio, o transmisie radiotelegrafică pe distanÅ£a de 2400 m. Marconi pleacă în februarie 1896 în Anglia, unde îÅŸi brevetează invenÅ£ia numită "telegraful fără fir". În Anglia, a avut posibilităţi financiare pentru a-ÅŸi duce mai departe cercetările, obÅ£inând rezultate deosebite. În anul 1898 face prima transmisie peste Canalul Mânecii, iar în anul 1901 cucereÅŸte distanÅ£ele reuÅŸind prima transmisie transatlantică. Inventarea diodei de către Sir John A. Fleming în anul 1905 ÅŸi mai ales a triodei de către Lee de Forest în anul 1906 a făcut posibilă fabricarea în serie a aparatelor radiotelegrafice[3].

Multă vreme după inventarea radioului s-a considerat drept o gravă deficienţă faptul că nu se putea asigura secretul mesajelor transmise de la staÅ£ia de emisie către un destinatar anume. Abia după primul război mondial această deficienţă devine un avantaj, radioul fiind folosit ca mijloc de comunicare în masă. Iată ce declara Marconi, în ziarul „Corrieri della serra” cu ocazia inaugurări unei staÅ£ii de emisie din Italia, în anul 1937: „Vă mărturisesc că acum 42 de ani, când am reuÅŸit la Pontecchio să realizez prima legătură radiotelegrafică întrevăzusem posibilitatea propagării undelor electrice la distanÅ£e mari, dar nu speram să obÅ£in satisfacÅ£ia mare care îmi este acordată astăzi”[4].

În anul 1910, Dunwody ÅŸi Pickard construiesc primul post de radio cu detector cu galenă (cristal de sulfură de plumb). AudiÅ£ia se făcea în difuzoare de forma unui cornet acustic (haut-parleur) sau căşti de telefonie. În anul 1917 Lucian Levy ÅŸi Edwin H. Armstrong descoperă, fiecare separat, principiul heterodinării. Se construiesc receptoare radio superheterodină superioare calitativ, mult mai stabile ÅŸi care nu necesitau multe reglaje[5].

La începutul deceniului trei iau fiinţă primele radiodifuziuni cu programe permanente: în anul 1922 în S.U.A., Anglia ÅŸi FranÅ£a, în anul 1923 în Germania, Austria, Belgia, Olanda, Norvegia, Cehoslovacia, în anul 1924 în Australia, Spania, Italia, Suedia, Africa de Sud, iar în anul 1925 în Polonia, Ungaria, Japonia[6].

În Å£ara noastră, primele echipamente TFF ( Telegraf Fără Fir), importate din FranÅ£a în anul 1903, au fost instalate pe navele maritime: Regele Carol I, Principesa Maria, Împăratul Traian, Dacia, România ÅŸi la sediul Serviciului Maritim Român din ConstanÅ£a. StaÅ£ia de la S.M.R. avea o rază de acÅ£iune de 600 km asigurând comunicarea cu navele aflate în larg[7]. Armata de uscat a fost dotată în anul 1908, staÅ£ii mobile din Germania ( trei posturi cu scântei tip Telefunken) ÅŸi în anul 1913 cu staÅ£ii de mică putere din Anglia (firma Marconi). Dotarea era necorespunzătoare, astfel că, la intrarea României în primul război mondial, armata nu dispunea de nici o staÅ£ie de mare putere, care să permită comunicaÅ£iile pe distanÅ£e de peste 1000 km[8]. În această situaÅ£ie, ing. Emil Giurgea pune la dispoziÅ£ie propriul post construit cu piese aduse din străinătate (1914), iar prof. Nicolae Vasilescu-Karpen (1870-1964) realizează o staÅ£ie TFF în parcul Băneasa (1915). Tot în anul 1915, prof. Nicolae Vasilescu-Karpen a instalat la BucureÅŸti (Herăstrău), un post radiotelegrafic importat din FranÅ£a, cu o putere de 150 kW ÅŸi lungimea de undă de 11000 m, înlocuit peste cinci ani cu un post de emisie cu arc electric[9].

Radiofonia din Å£ara noastră a avut de parcurs un drum anevoios, nu pentru că nu ar fi existat interes pentru această invenÅ£ie, ci mai ales datorită ritmului lent în care se lucra la nivel legislativ. Oamenii de ÅŸtiinţă ÅŸi cultură au susÅ£inut, în diverse publicaÅ£ii ÅŸi conferinÅ£e, necesitatea introducerii radiofoniei ÅŸi în Å£ara noastă, Å£inând cont că în multe ţări europene ÅŸi în S.U.A. existau emisiuni radio permanente încă din anii 1919-1920. Activitatea acestora s-a concretizat prin înfiinÅ£area în anul 1925 a ”AsociaÅ£iei Prietenii Radiofoniei" sub conducerea prof. Dragomir Hurmuzescu (1865-1954). AsociaÅ£ia ÅŸi-a propus să popularizeze radiofonia prin audiÅ£ii publice, conferinÅ£e ÅŸi cursuri de iniÅ£iere, care se desfăşurau la sediul de pe strada Victor Emanuel din BucureÅŸti[10]. Tot sub conducerea prof. Dragomir Hurmuzescu au avut loc emisiuni experimentale la Institutul politehnic al Universităţii din BucureÅŸti.

Un rol important în popularizarea radiofoniei l-au avut ÅŸi revistele de specialitate ÅŸi popularizare Radiofonia ÅŸi Radio-Român. Revista bilunară Radiofonia apărută la 15 octombrie 1925, sub auspiciile AsociaÅ£iei Prietenii Radiofoniei, a avut în colectivul de redacÅ£ie profesori ÅŸi ingineri de prestigiu ca: prof. Dragomir Hurmuzescu, ing. E. PetraÅŸcu, ing.Mihai Konteschveller, inventator ÅŸi autor de manuale de specialitate, ing. I. Constantinescu, autor de cursuri de telecomunicaÅ£ii pentru studenÅ£i ÅŸi alÅ£ii. În anul 1928 revista este reeditată ca organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România.

Revista săptămânală Radio-Român apărută la 13 septembrie 1925 sub conducerea ing. Nicolae LupaÅŸ, s-a bucurat ÅŸi ea succes în rândul amatorilor de radio, datorită prezentării a numeroase scheme de construire a radioreceptoarelor ca ÅŸi a multor sfaturi practice. În aprilie 1928 îÅŸi încetează activitatea din motive financiare[11].

Prin aceste reviste s-a dus o propagandă susÅ£inută pentru înfiinÅ£area Societăţii naÅ£ionale de radiodifuziune, care să asigure cadrul legislativ de funcÅ£ionare a posturilor de radio naÅ£ionale. În revista Radio Român din 20 decembrie 1925, inginerul Nicolae LupaÅŸ era optimist în această privinţă: „ Întârzieri prea mari sunt pe de-a’ntregul excluse, căci miile de amatori încep să aibă cuvântul lor. Cu entuziasm ce nu dezminte frumuseÅ£ea cauzei, amatorii au luat-o înaintea autorităţilor cu realizări care adesea întrec aÅŸteptările. Astfel, înainte ca o emisiune oficială să fi fost realizată în România, Societatea, sub conducerea d-lui profesor Hurmuzescu ÅŸi a două reviste radio, fiecare grupând câteva mii de cititori sunt în fiinţă ÅŸi plină dezvoltare”. Însă, în numărul din 1 februarie 1926 al revistei Radio Welt din Viena, într-un articol referitor la radiofonia din România, se arăta: miÅŸcarea radiofonică nu a luat nici o dezvoltare în plus faţă de anul trecut. Statul nu vine cu nimic în ajutorul acestei miÅŸcări, din contra pune din ce în ce mai multe piedici dezvoltării radiofoniei. Construirea aparatelor e inexistentă deoarece toate schemele de montaj trebuie trimise spre verificare ÅŸi aprobare DirecÅ£iei generale P.T.T.”. Într-adevăr prin "Legea pentru instalarea ÅŸi folosinÅ£a staÅ£iunilor radio-electrice" (septembrie 1925), care reglementa dreptul de audiÅ£ie ÅŸi preconiza înfiinÅ£area Societăţii naÅ£ionale de radiodifuziune autorizaÅ£iile pentru posturile de recepÅ£ie se luau cu greu, în urma unor formalităţi care trebuiau să cuprindă: obÅ£inerea unui certificat de bună purtare eliberat de poliÅ£ie sau jandarmerie, act de cetăţenie ÅŸi o cerere tip prin care abonatul se angaja să respecte legile în vigoare[1].

Până la înfiinÅ£area societăţii s-au făcut deseori încercări de a transmite emisiuni de concerte cu muzică românească, în special de sărbători, fără a avea un program bine stabilit. Astfel, postul de teren S.F.R. din Herăstrău a încercat în decembrie 1926, timp de două săptămâni să transmită emisiuni româneÅŸti despre care revista Radio Român[2] aprecia că erau de proastă calitate datorită „zgomotului penibil al maÅŸinilor ÅŸi Å£iuitului oscilaÅ£iilor parazite a lămpilor”.

ÎnfiinÅ£area Societăţii naÅ£ionale de radiodifuziune a parcurs o procedură greoaie, care s-a întins de-a lungul a trei ani, datorită deselor modificări în statutul societăţii. Societatea trebuia să cuprindă o parte de 60 % capital de stat ÅŸi restul evaluat la 20.000.000 lei, capital privat care trebuia acoperit prin subscripÅ£ie publică. Cu toată propaganda făcută în presă ÅŸi în revistele de specialitate subscripÅ£ia nu a avut succes. Suma totală subscrisă a fost de 159.000 lei, care era însă cu mult sub aÅŸteptări. În final, suma necesară a fost acoperită de Banca NaÅ£ională Română. Cauzele insuccesului sunt arătate cu obiectivitate în articolul "Cum stăm cu societatea română de radiodifuziune", din revista "Radio Român", scris de Adrian Dumitrescu[3]:

" 1. Statul în virtutea dreptului regalian dictează în administraÅ£ia societăţii, iar particularii deÅŸi aduc 20.000.000 lei în numerar nu au putere de decizie.

2. Regimul restrictiv ÅŸi iraÅ£ional în liberarea autorizaÅ£iilor pentru instalarea posturilor de recepÅ£ie."

Cu toate greutăţile întâmpinate , Societatea română de radiodifuziune se înfiinÅ£ează la 27 decembrie 1927 ÅŸi începe construirea staÅ£iei radio de la Băneasa, unde urmau să fie montate aparatele comandate în Anglia la firma "Marconi Wirelles". Până la sosirea aparatelor a fost montat provizoriu un post Marconi de 400 W, împrumutat de la firma constructoare ÅŸi astfel, a fost posibil ca la 1 noiembrie 1928, ora 17, să se inaugureze primul post naÅ£ional de radio. Cu această ocazie prof. Dragomir Hurmuzescu sublinia menirea acestui mijloc de comunicare: " Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracÅ£ie. Radiofonia are o mare importanţă socială cu mult mai mare decât teatrul pentru răspândirea culturii ÅŸi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă pătrunzând în coliba cea mai răzleaţă a săteanului."[4]

Fig. 2

In octombrie 1929 se termina instalarea postului Radio BucureÅŸti de la Băneasa, prevăzut cu o antenă de 12 kW. Programele radiodifuzate se desfăşurau în studiourile societăţii de pe strada General Berthelot nr. 60 Fig. 2). Studioul era în legătură directă cu postul de emisie de la Băneasa printr-un cablu cu lungimea de 95.000 m prevăzut cu ÅŸapte circuite: patru pentru radiodifuziune ÅŸi trei pentru telefonie. Postul de emisie avea ÅŸaisprezece tuburi electronice,

In octombrie 1929 se termina instalarea postului Radio BucureÅŸti de la Băneasa, prevăzut cu o antenă de 12 kW. Programele radiodifuzate se desfăşurau în studiourile societăţii de pe strada General Berthelot nr. 60 Fig. 2). Studioul era în legătură directă cu postul de emisie de la Băneasa printr-un cablu cu lungimea de 95.000 m prevăzut cu ÅŸapte circuite: patru pentru radiodifuziune ÅŸi trei pentru telefonie. Postul de emisie avea ÅŸaisprezece tuburi electronice, dintre care ÅŸase redresoare de tip Kenotron "Marconi C.A.R.-2" răcite cu apă ÅŸi cu un consum de 75-80 kW (Fig. 3). Antena era de tip vertical cu lungimea de undă de 96 m ÅŸi o putere nominală de 18 kW la 80 % modulaÅ£ie[1]. În acelaÅŸi timp cu încercările de probă ale postului de la Băneasa se transmit ÅŸi emisiuni experimentale pe unde scurte folosindu-se vechiul post de la Institutul de electrotehnică BucureÅŸti pe lungimea de undă de 31-36 m monatat de ing. E. PetraÅŸcu ÅŸi un post cu lungimea de undă de 49 m, pus în funcÅ£iune la Åžcoala politehnică de către prof. Tudor Tănăsescu.

Fig. 3

Deoarece „Radio BucureÅŸti ” nu acoperea decât un teritoriu relativ restrâns din jurul BucureÅŸtiului, în anul 1935 s-a construit la Bod, lângă BraÅŸov, postul de radioemisie „Radio România” cu lungimea de undă de 1875 m ÅŸi puterea de 150 kW. Acest post de radio, cu toate imperfecÅ£iunile lui, putea fi auzit pe aproape tot teritoriul ţării.

În anul 1941 s-a construit la IaÅŸi primul post de radio teritorial din Å£ara noastră. „Radio Moldova” era un post de emisie construit de firma italiană Magnet Marelli în licenţă americană R.C.A., cu tuburi electronice italiene răcite cu aer, ceea ce constituia un avantaj datorită siguranÅ£ei în funcÅ£ionare. StaÅ£ia, în întregime automatizată, avea o putere de 5kW ÅŸi emitea pe lungimea de undă de 550-160 kHz. „Radio Moldova” se auzea mai bine la BucureÅŸti decât „Radio BucureÅŸti” la IaÅŸi, cu toate că acesta avea o putere de 12 kW ÅŸi o antenă de 96 m, dar nu trebuie uitat faptul că din anul 1929 până în anul 1941 tehnica evoluase[2].

În ceea ce priveÅŸte emisia prin modulaÅ£ie în frecvenţă, cu toate că a fost experimentată de americanul Edwin Armstrong încă din anul 1933, în Å£ara noastră a fost introdusă abia în anul 1956. StaÅ£ia experimentală a fost concepută ÅŸi realizată de un grup de ingineri de la Institutul politehnic din BucureÅŸti, transmiÅ£ându-se zilnic programul I. În anul 1957 a intrat în funcÅ£iune ÅŸi cea de-a doua staÅ£ie construită de un colectiv al postului de radio BucureÅŸti, care emitea zilnic programul II.

Până la votarea legii radiofoniei în anul 1925, comerÅ£ul cu radioreceptoare a fost sporadic, constând în piese ÅŸi aparate introduse în Å£ară de persoane particulare ÅŸi de unii comercianÅ£i. În toamna anului 1925, o dată cu înfiinÅ£area firmei Radionel ÅŸi a Întreprinderii Radio-Electrica, destinate exclusiv radiofoniei, se poate vorbi de un comerÅ£ cu radioreceptoare în Å£ara noastră. În anul 1927 se înfiinÅ£ează societatea SAR Philips care comercializa produsele firmei Philips din Olanda, urmând ca în anul 1936 să se înfiinÈ›eze o linie de asamblare a receptoarelor radio Philips pe strada Baicului nr. 80.[3]

La noi în Å£ară nu se poate spune că au existat firme constructoare de aparate radio româneÅŸti până în anul 1949, când a luat fiinţă fabrica "Radio Popular", devenită în anul 1960 "Electronica". Record (S49U) a fost primul radioreceptor construit la ”Radio Popular”cu patent sovietic. Pentru că “Radio Popular” nu mai putea face fată cererii “Electromagnetica” începe in 1954 să producă două tipuri de radioreceptoare EM 541 È™i S520 cu părti componente din URSS È™i Ungaria. Primul radio românesc modern a fost “Opereta” construit în 1958 cu piese componente româneÈ™ti. ”Electronica” va produce pentru prima dată în România radioreceptoare portabile cu tranzistorare (Solistor, Sport) sub lincentă franceză È™i mai târziu în conceptie românească (Turist, Primavara). Se produc de asemenea radioreceptoare cu tuburi cu bandă UUS.[4]

În anul 1974 s-a înfiinÅ£at la IaÅŸi fabrica "Tehnoton" care a început să producă o gamă diversificată de radioreceptoare portabile ÅŸi staÅ£ionare, în special pentru consumul intern.

Radiodifuziunea, ca peste tot în lume, a fost ÅŸi în Å£ara noastră un important mijloc de informare rapidă ÅŸi culturalizare: "Luptăm pentru o cauză frumoasă, ne consumăm energiile pentru o invenÅ£ie care merită orice sacrificiu, fiindcă contribuie la ridicarea nivelului moral ÅŸi cultural al mulÅ£imii", se arăta în numărul 300 al revistei "Radiofonia" din 17 iunie 1934.

În anul 1929 a luat fiinţă ciclul de emisiuni ”Teatrul radiofonic” cu spectacole susÅ£inute de cei mai mari actori ai scenei româneÅŸti, iar în anul 1930 ciclul de emisiuni „ Universitatea Radio”, la iniÅ£iativa sociologului Dimitrie Gusti. În perioada 1931-1940, Nicolae Iorga a dezbătut la microfonul „Universităţii radio”, cu talentul său oratoric, teme care frământau societatea în acea vreme cum ar fi: „Războiul ÅŸi pacea în sufletul poporului român“, „Despre drept ÅŸi dreptate“ ÅŸ.a.[5]

VocaÅ£ia cultural-educativă a radioului a fost înÅ£eleasă ÅŸi susÅ£inută de personalităţi de seamă ale ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi culturii româneÅŸti ca: Nicolae Iorga, Dragomir Hurmuzescu, Dimitrie Gusti, Adrian Maniu, Mihail Jora, Vasile Voiculescu, Victor Ion Popa, George Enescu, Simion MehedinÅ£i, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii.

Cu toate lipsurile inerente oricărui început, radiodifuziunea română, pătrunzând în cele mai îndepărtate colÅ£uri ale ţării, integrându-se în viaÅ£a cotidiană, a devenit nu numai un mijloc de informare rapidă, ci ÅŸi un act de cultură.